Carlos Porter
Traducerea - Emil Doctoreanu.
Culegerea de materiale ale Procesului de la Nuremberg în limba engleză, 42 de volume, poate fi găsită pe pagina de Internet “Military Legal Resources”: http://www.loc.gov/rr/frd/Military_Law/NT_major-war-criminals.html
Fişierele au formatul PDF. Pentru a le citi, aveţi nevoie de programul Acrobat Reader 6.0, sau versiunea mai nouă, care poate fi descărcat gratis de pe pagina
http://www.adobe.com/products/acrobat/readstep2.html
Transcrierea istoriei este tot atât de veche ca şi istoria însăşi. De exemplu, în “Analele” lui Tacitus (XV 38), se menţionează zvonul cum că Nero a dat foc la Roma. Acest zvon a fost repetat de istoricii romani de mai târziu ca un fapt cert (Svetonius, “Nero”, V 38; Dio Cassius, “Epistulae”, LXII; Pliniu cel Bătrân, “Istoria naturală”, XVII 5). Autorii de mai târziu, la rândul lor, au pus la îndoială acest “fapt cert” şi l-au transformat iarăşi într-un zvon.
În 1946, era considerat un “fapt cert” că naziştii făceau săpun din grăsimea umană ( IMT I 252 [283]; VII 597-600 [656-659]; XIX 506 [566-567]; XXII 496 [564]). Mai târziu, însă, acest “fapt” s-a transformat şi el într-un zvon (R. Hilberg, “ The Destruction of the European Jews ”, ediţia definitivă revăzută, New York, Holmes and Meyer, 1985, p. 966: “Până acum, provenienţa zvonului despre săpun din grăsimea umană aşa şi nu a fost stabilită”).
Se pare că acest zvon este de provenienţă sovietică. În Palatul Păcii din Haga, stă expus un vas mare cu un obiect misterios şi puturos care niciodată nu a fost dat la expertiză (proba URSS-393). Angajaţii Palatului Păcii îl arată pe acesta vizitatorilor curioşi şi le spun că acesta şi este săpun din grăsimea umană, dar, din câte se pare, nu vor să răspundă la scrisorile celor ce întreabă dacă acest “săpun” a fost supus vreunei analize ştiinţifice.
În 1943, circulau zvonuri cum că naziştii îi ucid pe evrei cu aburi, cu electricitate, cu gaz, scoţând aer din încăpere, fierbându-i şi prăjindu-i (vezi, de exemplu, “ The Black Book : The Nazi Crime Against the Jewish People”, New York, 1946, p. 270, 274, 280; această carte a fost prezentată comisiei de la Nuremberg în calitate de probă). Către 1946, gazările au devenit un “fapt”, pe când uciderile cu aburi, cu electricitate, prin scoaterea aerului din încăpere, prin fierbere şi prin prăjire au rămas simple zvonuri. (Notă. Uciderile cu aburi au fost “demonstrate” la Procesul Pohl, al 4-lea Proces de la Nuremberg, NMT IV, 1119-1152.)
“Probele” conform cărora naziştii îi ucideau pe evrei cu gaz, din punct de vedere calitativ, nu sunt cu nimic mai bune decât “probele” conform cărora evreii erau ucişi cu aburi, cu electricitate, prin fierbere, prin prăjire sau prin scoaterea aerului din încăpere; va fi perfect rezonabil să punem la îndoială şi aceste “probe”.
Această lucrare reprezintă nu transcrierea istoriei, ci un simplu îndrumar asupra unui material istoric demult uitat. 312.022 de depoziţii scrise date sub prestare de jurământ şi certificate notarial, prezentate din partea apărării la Procesul de la Nuremberg, au fost uitate, pe când 8-9 depoziţii scrise prezentate din partea acuzării, care le-au “dezminţit”, sunt ţinute minte şi până în ziua de astăzi ( XXI 437 [483]).
În această lucrare, se conţine o mulţime de trimiteri la numerele volumelor şi paginilor. Acestea se referă la culegerea de materiale ale Procesului de la Nuremberg (vezi mai jos în note). Aceste trimiteri se dau nu pentru a-l confunda, impresiona sau intimida pe cititor, sau pentru a demonstra corectitudinea afirmaţiei făcute, ci pentru a-i ajuta pe cei interesaţi să găsească mai uşor materialul dorit.
Îl lăsăm pe cititor să decidă de sine stătător dacă argumentele apărării sunt mai aproape de adevăr decât “probele” prezentate de acuzatori la diverse procese pentru crime de război (săpun din grăsimea umană (URSS-197), ciorapi din părul uman (documentul URSS-511), tartine din carnea umană (proba 1873, Procesul de la Tokio) etc.).
Note
IMT ( International Military Tribunal ) - principalul Proces de la Nuremberg organizat de cele patru state (URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa).
NMT (National Military Tribunal) - Procesele de la Nuremberg ulterioare, organizate doar de SUA (12 procese).
Dacă nu se indică contrariul, toate numerele paginilor se dau conform ediţiei americane a materialelor Procesului de la Nuremberg ( IMT ); în paranteze pătrate se dau trimiteri la ediţia germană.
Bormann a fost acuzat de “persecutarea religiei” şi de o mulţime de alte crime grave. Avocatul său dr. Bergold a subliniat că multe state contemporane (făcând aluzie la URSS) declară în mod deschis caracterul lor ateist şi că dispoziţiile care interzic preoţilor să ocupe posturi înalte în partidul nazist nicidecum nu pot fi considerate “persecutare”. Bergold a adăugat: “Partidul se descrie ca o organizaţie criminală, ca o conspiraţie. Este atunci o crimă să nu permiţi la anumite persoane să participe într-o conspiraţie criminală? Este oare aceasta o crimă?” ( V 312 [353] )
Tribunalului i-au fost prezentate documentele în care Bormann nu numai că interzice orice formă de persecutare a religiei, dar şi permite, cu text deschis, predarea religiei ( XXI 462-465 [512-515] ). Un aspect important al dispoziţiilor sale referitoare la religie era acela că textul biblic trebuia să fie folosit în întregime; omiteri, manipulări sau distorsiuni ale textului erau interzise. Bisericile beneficiau de subsidii guvernamentale până la sfârşitul războiului. Restricţiile cu privire la tipărirea ziarelor, introduse în timpul războiului din cauza deficitului hârtiei, cuprindeau toate ziarele, şi nu numai cele religioase ( XIX 111-124 [125-139]; XXI 262-263, 346, 534, 539 [292-293, 383, 589, 595]; XXII 40-41 [52-53] ).
Avocatul lui Bormann a arătat, fără careva dificultăţi, că Bormann nu putea fi declarat vinovat de nici-o crimă conform legilor nici unei ţări, deoarece este clar că stenografii nu pot purta răspundere penală pentru fiecare document pe care îl semnează. Nu era clar în ce măsură Bormann acţiona ca un simplu stenograf sau secretar, însă aceasta era irelevant pentru acuzare şi, în cele din urmă, Bormann a fost condamnat la moarte prin spânzurare. Sentinţa urma să fie executată imediat, în ciuda unui şir întreg de mărturii conform cărora Bormann a murit în urma exploziei unui tanc şi, deci, corpul său nu se afla într-un singur loc, ceea ce făcea spânzurarea sa cam problematică (XVII 261-271 [287-297]).
“Organizaţii criminale”
Materialele apărării cu privire la presupusele “organizaţii criminale” constau din mărturiile verbale ale 102 de martori şi din 312.022 de depoziţii scrise date sub prestare de jurământ şi certificate notarial ( XXII 176 [200]).
Noţiunea de “criminal” nu a fost niciodată definită ( XXII 310 [354]; vezi, de asemenea, XXII 129-135 [148-155]). La fel, nu a fost stabilit când aceste organizaţii au devenit “criminale” ( XXII 240 [272-273]).
În ceea ce priveşte partidul nazist, acesta a devenit criminal fie în 1920 ( XXII 251 [285]), fie, posibil, doar în 1938 ( XXII 113 [130]), sau poate că nu a fost niciodată criminal ( II 105 [123]).
După cum s-a spus deja, “comisiei” de la Nuremberg i-au fost prezentate 312.022 de depoziţii scrise, certificate notarial, însă în procesele-verbale ale şedinţelor Procesului de la Nuremberg acestea lipsesc. Arhiva Naţională din Washington nu posedă nici-o copie a proceselor-verbale ale acestei “comisii”, în care ar fi fost fixate aceste depoziţii, niciodată nu a auzit de acestea şi nici nu ştie despre ce merge vorbă, ne mai vorbind de faptul unde ele pot fi găsite.
Din cele 312.022 de depoziţii scrise, au fost traduse în limba engleză doar câteva zeci, aşa că Tribunalul nu le-a putut citi ( XXI 287, 397-398 [319, 439] ). Preşedintele Tribunalului Geoffrey Lawrence nu ştia germana, ca şi Robert Jackson, principalul acuzator din partea SUA.
Din cauza “ modificării regulilor” introduse în ultima clipă ( XXI 437-438, 441, 586-587 [483-485, 488, 645-646] ), multe alte depoziţii scrise au fost respinse din motive tehnice ( XX 446-448 [487-489] ).
“Comisia” a făcut aşa-zise “rezumate” care au fost transmise Tribunalului (zeci de mii de depoziţii scrise despre tratamentul uman al deţinuţilor etc.). Aceste rezumate nu au fost considerate drept probă. Tribunalul a promis să citească toate cele 312.022 de depoziţii scrise, înainte de a-şi pronunţa verdictul. Peste 14 zile, însă, a fost anunţat că aceste 312.022 de depoziţii scrise nu sunt veridice (XXII 176-178 [200-203]).
S-a decis că o singură depoziţie scrisă prezentată din partea acuzării (documentul D-973) dezminte 136.000 de depoziţii scrise prezentate din partea apărării ( XXI 588, 437, 366 [647, 483-484, 404] ).
Pe cei 102 martori ai apărării i-au obligat să dea mărturii, mai întâi, în faţa “comisiei”, după ce doar la douăzeci şi nouă (XXI 586 [645]) sau, după alte date, la douăzeci şi doi (XXII 413 [468]) din ei li s-a permis să apară în faţa Tribunalului, însă li s-a interzis să dea mărturii “cumulative”, adică aceştia nu trebuiau să-şi repete mărturiile date în faţa “comisiei” (XXI 298, 318, 361 [331, 352, 398-399]).
Apoi, s-a decis că mărturiile tuturor celor 102 de martori ai apărării sunt dezminţite de 6 depoziţii scrise prezentate din partea acuzării ( XXI 153 [175]; XXII 221 [251] ).
Una din aceste depoziţii a fost scrisă în poloneză, aşa că apărarea nu a putut s-o citească ( XX 408 [446] ). Încă una a fost semnată de către un evreu cu numele Szloma Gol care a afirmat că a exhumat şi a ars 80.000 de cadavre, inclusiv pe cel al propriului său frate ( XXI 157 [179]; XXII 220 [250] ) (conform ediţiei britanice a materialelor Procesului de la Nuremberg, Gol a exhumat “ doar” 67.000 de cadavre). Însă, atunci când această declaraţie a fost prezentată, acuzarea deja a încetat să prezinte probe ( XX 389-393, 464 [426-430, 506]; XXI 586-592 [645-651] ).
Ulterior, în concluzia sa finală, acuzarea a declarat că Tribunalului i-au fost prezentate, în timpul procesului, 300.000 de depoziţii scrise date sub prestare de jurământ, creând, astfel, impresia că acestea erau documentele acuzării ( XXII 239 [272] ). În realitate, însă, pe tot parcursul procesului, acuzarea a prezentat doar câteva depoziţii scrise cu adevărat valoroase (vezi, de exemplu, XXI 437 [483], unde acuzarea prezintă opt sau nouă depoziţii scrise în răspuns la trei sute de mii de depoziţii scrise prezentate din partea apărării; vezi, de asemenea, XXI 200 [225], 477-478 [528-529], 585-586 [643-645], 615 [686-687]).
La diverse procese pentru lagăre de concentrare (de exemplu, la procesul Martin Gottfried Weiss ), s-a aplicat următoarea procedură: simpla angajare într-un lagăr, chiar şi pe parcursul a doar câteva săptămâni, era considerată “ cunoaşterea constructivă” a “ Planului Comun”. Acest “ Plan Comun” nu a mai fost definit. Termenul “ conspiraţie” a fost, de regulă, evitat cu scopul simplificării procedurii judiciare. Astfel, nu mai era necesar de menţionat posibilele cazuri de tratament inuman sau de arătat că cineva a murit în urma tratamentului inuman. În rezultat, la procesul Martin Gottfried Weiss, 36 din cei 40 de inculpaţi au fost condamnaţi la moarte.
Procesele-verbale ale şedinţelor “comisiei” de la Nuremberg sunt păstrate în Palatul Păcii din Haga şi ocupă jumătate din safeul având înălţimea unei clădirii. Depoziţiile fiecărui martor au fost tipărite şi numerotate aparte, iar apoi, retipărite din nou pe multe mii de pagini cu numerotare continuă. Primele ciorne şi copiile curate au fost puse în mape şi cusute, cu nişte cleme ruginite, pe o hârtie foarte fragilă. Este absolut cert că acest material nu a fost citit de nimeni, cel puţin, la Haga.
Rezumatele mărturiilor celor 102 de martori sunt tipărite, în principal, în volumele XXI şi XIII ale materialelor Procesului de la Nuremberg, cu litere mici. Litere mici vorbesc de aceea că aceste fragmente au fost scoase din discursul final al apărării (în caz contrar, procesul, conform acuzării, ar fi fost cu mult mai lung). Aceste materiale ocupă câteva sute de pagini. Culegerea de materiale ale procesului editată în Marea Britanie nu conţine nici-un cuvânt din aceste materiale. În ediţia americană, lipsesc 11 pagini tipărite cu litere mici, între paragrafele 1 şi 2 de pe pagina 594, volumul XXI. Ele, însă, apar în ediţia germană ( XXI 654-664 ). Se pare că ediţia americană şi cea germană sunt cât de cât complete.
Materialele sus-menţionate conţin, printre altele, argumente cu privire la:
- război total ( XIX 25 [32] );
- reparaţii ( XIX 224-232 [249-259] );
- sindicate germane ( XXI 462 [512] );
- Gestapo şi lagăre de concentrare ( XXI 494-530 [546-584] );
- piciul lui Röhm ( XXI 576-592 [635-651] );
- Noaptea de Cristal ( XXI 590-592 [649-651] );
- strămutare ( XXI 467-469, 599-603 [517-519, 669-674] );
- SD (serviciul de securitate; XXII 19-35 [27-47] );
- armamente ( XXII 62-64 [75-78] ).
Cele 312.022 de depoziţii scrise sunt depozitate, probabil, într-o arhivă germană.
Sentinţa Tribunalului este tipărită de două ori, în volumele I şi XXII. Autorul recomandă cu insistenţă procurarea ediţiei germane şi citirea sentinţei în limba germană în volumul XXII. Se va putea vedea că frazele germane incorecte şi erorile de traducere aparţinând americanilor au fost, în ediţia germană, corectate şi aduse cu notele în josul paginii. Erori de acest fel în documente pot fi considerate drept dovadă a falsificării.
În general, ediţia germană a materialelor Procesului de la Nuremberg este preferabilă celei americane. În versiunea germană, se aduce o mulţime de note avertizând cititorul asupra traducerii incorecte, documentelor lipsă şi copiilor falsificate (de exemplu, în volumul XX al ediţiei germane, la p. 205, este scris: “ În documentul original, această frază lipseşte”).
Ediţia germană a materialelor Procesului de la Nuremberg cu coperta moale (22 de volume, doar procese-verbale ale şedinţelor) poate fi procurată de la editura “ Delphin Verlag”, München (ISBN 3.7735.2509.5); ediţia americană pe microfilm (42 de volume, cu procese-verbale ale şedinţelor şi cu documente) poate fi procurată de la editura “ Oceana Publications ” (Dobbs Ferry NY). În afară de aceasta, toate cele 42 de volume în limba engleză se află în Internet pe site-ul “Military Legal Resources ” (vezi mai sus în note).
|
Palatul Păcii de la Haga |
Conform versiunii tradiţionale a evenimentelor, aliaţii au studiat o sută mii de documente şi au selectat, dintre ele, o mie de documente care au fost acceptate în calitate de probă, iar documentele originale au fost, apoi, depozitate în Palatul Păcii de la Haga. În realitate, însă, lucrurile au stat cu totul altfel.
Documentele care s-au folosit la Procesul de la Nuremberg în calitate de probă erau, în marea parte, “ fotocopii” ale “ copiilor”. Multe din aceste “ documente originale” erau scrise în întregime pe o hârtie simplă, de către persoane necunoscute, fără careva ştampile sau însemnări făcute cu mână. Câteodată, în acestea, pot fi găsite nişte iniţiale ilizibile sau semnături ale persoanelor puţin cunoscute care “ certifică” că documentul respectiv este o “ copie conformă”. Unele din aceste documente au ştampile germane, unele nu. Multe din documente au fost “ găsite” de către sovietici sau “ autentificate” de comisia sovietică pentru crime “ fasciste”.
Spre exemplu, volumul XXXIII conţine 20 de interogatorii sau depoziţii sub prestare de jurământ, 12 fotocopii, 5 copii fără semnături, 5 documente originale cu semnături, 4 copii de material tipărit, 3 copii mimeografice, 3 documente transmise prin teletip, 1 microcopie, 1 copie semnată de persoane terţe şi 1 copie de provenienţă necunoscută.
Palatul Păcii de la Haga are foarte puţine documente originale din timpul războiului, dacă le are în genere. În schimb, ei au multe “ afidavite”, sau depoziţii scrise date sub prestare de jurământ, de după război, procese-verbale ale şedinţelor “ comisiei” de la Nuremberg, precum şi mult material preţios al apărării.
Ei au “ săpun din grăsimea umană”, analiza chimică a căruia nu s-a mai făcut, precum şi “ metoda originală de fabricare a săpunului din grăsimea umană” (documentul URSS-196) care este un fals, dar, din câte se pare, ei nu au nici-un document original german din timpul războiului.
La Haga, se păstrează copiile fotostatice negative ale acestor documente executate pe o hârtie foarte fragilă şi cusute cu cleme. Pentru a face o fotocopie a fotostatelor, clemele trebuie să fie scoase. Atunci când fotostatele sunt cusute din nou, se fac alte găuri. Majoritatea acestor documente s-a fotocopiat foarte rar şi, după cum spun angajaţii Palatului Păcii, vizitatorii care vor să vadă documentele sunt o raritate.
Arhiva Naţională din Washington afirmă că documentele originale se păstrează la Haga (vezi Telford Taylor, “Use of Captured German and Related Documents”, A National Archive Conference ). Palatul Păcii, la rândul său, afirmă că documentele originale se păstrează la Washington.
Arhiva de Stat din Nuremberg şi Arhiva Federală din Koblenz la fel nu au nici-un document original, şi ambele arhive afirmă că documentele originale se află la Washington. Luând în vedere faptul că documentele originale sunt, în majoritatea cazurilor, nişte “ copii”, deseori nu există nici-o dovadă a faptului că documentele originale, în genere, au existat vreodată.
Acuzatorul principal din partea SUA Robert Jackson a început să citeze, chiar din startul procesului, o mulţime de documente falsificate sau fără nici-o valoare, precum PS-1947, PS-1721, PS-1014, PS-81, PS-212 etc. (II 120-142 [141-168])
Documentul PS-1947 este o “ copie” a “ traducerii” scrisorii din partea generalului Fritsch adresată baronesei von Schutzbar-Milchling. Mai târziu, baroneasa va depune o depoziţie scrisă, declarând că niciodată nu a primit o asemenea scrisoare ( XXI 381 [420-421] ). “ Scrisoarea” din partea generalului Fritsch către baroneasa von Schutzbar-Milchling a fost recunoscută ca fiind falsă încă în timpul procesului şi nu a fost inclusă în culegerea de documente (ea trebuia să apară în volumul XXVIII la p. 44), însă Jackson nu a fost admonestat de Tribunal ( XXI 380 [420] ).
Se pare că energicii americani au falsificat 15 “ traduceri” ale unor asemenea “ scrisori”, după ce toate “ documentele originale” au dispărut într-un mod misterios (vezi Telford Taylor, “Use of Captured German and Related Documents” ).
Documentul PS-1271 este, de asemenea, un fals. În acesta, un membru SA îi scrie un raport lui însuşi cu privire la aceea cum se execută ordinul care se aduce cuvânt cu cuvânt în acelaşi raport. Însemnările de pe paginile 2 şi 3, făcute cu mână, sunt o imitaţie evidentă a însemnărilor de pe pagina 1 ( XXI 137-141 [157-161], 195-198 [219-224], 425 [470]; XXII 147-150 [169-172]. Vezi, de asemenea, “Testimony Before the Commission ”, Fuss, 25 aprilie, şi Lucke, 7 mai 1946.). Arhiva Naţională din Washington are fotostatul pozitiv al documentului PS-1721, iar Haga are fotostatul negativ. “ Documentul original” este o fotocopie ( XXVII 485 ).
Documentul PS-1014 este “ discursul” lui Hitler scris de către o persoană necunoscută pe o hârtie fără careva semnături sau ştampile. Documentul este întitulat “ Al doilea discurs”, cu toate că se ştie că Hitler, în acea zi, a ţinut doar un singur discurs. Există patru versiuni ale acestui discurs, trei dintre care sunt nişte falsuri ( PS-1014, PS-798, L-3 ), iar una este autentică (Ra-27) (XVII 406-408 [445-447]; XVIII 390-402 [426-439]).
Unul din falsuri, documentul L-3 având ştampila laboratorului FBI, nu a mai fost acceptat de Tribunal ca probă ( II 286 [320-321] ), însă 250 de copii ale documentului dat au fost distribuite printre jurnalişti ca fiind originale ( II 286-293 [320-328] ). A.J.P. Taylor aduce acest document la pagina 254 a lucrării sale “The Origins of the Second World War ” ( Fawcett Paperbacks, 2nd Edition, with Answer to his Critics ), indicând drept sursă “German Foreign Policy ”, Series D VII, Nr. 192 şi 193.
Documentul L-3 stă la originea multor afirmaţii atribuite lui Hitler, printre care: “ Cine astăzi îşi mai aminteşte de soarta armenilor?” sau “ Duşmanii noştri sunt nişte viermi mizerabili. Eu i-am văzut la München”. În acest document, “Hitler” compară pe el însuşi cu Genghis Khan şi declară că îi va nimici pe toţi polonezii şi îi va da lui Chamberlain un şut în stinghie, în faţa fotografilor. Se pare că documentul L-3 a fost tapat la aceeaşi maşină de scris ca şi multe alte documente de la Nuremberg, inclusiv celelalte două versiuni ale aceluiaşi discurs. Probabil că această maşină de scris era de modelul “ Martin” şi a fost confecţionată de firma “Triumph-Adler-Werke ” din Nuremberg.
Documentul PS-81 este o “copie certificată conformă” a unei scrisori fără semnătură scrise de către o persoană necunoscută pe o hârtie simplă. Posibil că aceasta este ciorna unei scrisori care nu a mai fost trimisă. S-a afirmat tot timpul că aceasta este o scrisoare scrisă de către Rosenberg, însă Rosenberg a negat aceasta ( XI 510-511 [560-561] ). Documentul nu are semnătură, iniţiale, spaţiu pentru numărul de înregistrare (o însemnare birocratică) şi nu a fost găsit printre hârtiile destinatarului ( XVII 612 [664] ). PS-81 este o “fotocopie” prezentată de sovietici (URSS-353, XXV 156-161 ).
Documentul PS-212 a fost, de asemenea, întocmit de către o persoană necunoscută, în întregime pe o hârtie simplă, fără careva însemnări scrise cu mână, fără dată, adresă şi ştampilă (III 540 [602]; XXV 302-306; vezi, de asemenea, fotocopiile fotostatelor negative care se află la Palatul Păcii de la Haga).
Toate aceste cazuri sunt destul de tipice. Astfel, documentul PS-386, aşa-zisul “protocol al lui Hossbach” (chipurile, discursul lui Hitler din 5 noiembrie 1938), este o “fotocopie certificată” a microcopiei “copiei certificate conforme” (făcute de un american) a “copiei certificate conforme” (făcute de un neamţ) a “notiţelor lui Hossbach”, care nu au fost autentificate de Hitler şi care au fost făcute de Hossbach din memorie peste cinci zile după presupusul discurs al lui Hitler. Acesta nu este cel mai rău document, ci din contra, unul din cele mai bune, deoarece se ştie cine a făcut una din “copii”. Textul documentul PS-386 a fost “redactat” ( XLII 228-230 ).
Aşadar, “procesul pe baza documentelor” funcţionează în modul următor: persoana necunoscută A ascultă presupusele “declaraţii orale” ale persoanei B şi face notiţe sau întocmeşte un document pe baza acestor presupuse declaraţii orale. Apoi, documentul se prezintă în calitate de probă nu contra persoanei A care a făcut copia, ci contra persoanelor B, C, D, E şi a unui şir de alte persoane, în ciuda faptului că ele nu au nimic comun cu acest document sau cu presupusele declaraţii. După aceasta, se afirmă, fără un pic de ruşine, că “B a spus”, “C a făcut”, “D şi E ştiau” etc. O asemenea procedură contravine regulilor de demonstrare ale tuturor ţărilor civilizate. În plus, autenticitatea acestor documente nu se verifică cu ajutorul mărturiilor.
La Nuremberg, se apela rar la falsificarea documentelor originale, deoarece documentele nici măcar nu erau prezentate la şedinţele de judecată. “Documentul original” (adică “copia” originală fără semnătură) se păstra în safeul Centrului de Documentare ( II 195 [224], 256-258 [289-292] ).
Tribunalului i se prezentau 2 “fotocopii” ( V 21 [29] ) sau 6 “fotocopii” ( II 251-253 [284-286] ) ale “copiei”. Toate celelalte copii se făceau pe mimeograf cu ajutorul unei matrice mimeografice ( IX 504 [558-559] ).
În procesele-verbale ale şedinţelor, cuvântul “original” se utilizează în sensul de “fotocopie” ( II 249-250 [283-284]; XIII 200 [223], 508 [560], 519 [573]; XV 43 [53], 169 [189], 171 [191], 327 [359] ), pentru a distinge fotocopiile de copiile mimeografice ( IV 245-246 [273-274] ).
“Traducerile” tuturor documentelor se aflau la dispoziţie încă din startul procesului ( II 159-160 [187-189], 191 [219-220], 195 [224], 215 [245], 249-250 [282-283], 277 [312], 415 [458], 437 [482-483] ), însă textele “originale” în limba germană au apărut doar peste cel puţin 2 luni. Aceasta este adevărat nu numai pentru memorandumuri, actul de acuzare, informaţii etc., ci pentru toate documentele în general. Apărarea a reuşit să obţină documentele în limba germană doar la 9 ianuarie 1946, dacă nu mai târziu ( V 22-26 [31-35] ).
Printre documentele făcute pe maşina de scris sus-menţionată se numără, de asemenea, documentul PS-3803, “scrisoarea” lui Kaltenbrunner către primarului Vienei şi “scrisoarea de acompaniere” a acestui primar care a expediat Tribunalului “scrisoarea” lui Kaltenbrunner ( XI 345-348 [381-385] ). În această “scrisoare” a lui Kaltenbrunner, se conţine un termen geografic incorect ( XIV 416 [458] ).
Dönitz a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru ducerea “războiului subacvatic ilegal” împotriva britanicilor. În dreptul internaţional, totul se bazează pe reciprocitate şi convenţii internaţionale care pot fi impuse doar prin reciprocitate. În timpul războiului, cea mai bună apărare împotriva unei arme este contraatacul viguros cu aceeaşi armă. Marea Britanie, fiind regina mărilor, aplica, în ambele războaie mondiale, blocada şi aşa-zisul sistem “navicert”. Englezii opreau, în mare, nave neutre, le forţau să urmeze în porturile britanice şi acolo le percheziţionau aplicând formule complicate: dacă un stat neutru importa mai multe îngrăşăminte, lână, piele, cauciuc, bumbac etc. decât cantităţile necesare pentru consumul său interior (conform opiniei britanicilor), aceasta însemna că diferenţa era destinată expedierii către nemţi. În rezultat, nava şi întregul cargou erau confiscate şi vândute la licitaţie, ceea ce încălca, de asemenea, condiţiile tuturor contractelor britanice de asigurări maritime.
În anii 1918-1919, deja după încheierea armistiţiului, britanicii, timp de opt luni de zile, şi-au menţinut blocada, pentru a-i impune pe nemţi să ratifice Tratatul de la Versailles. Aceasta a constituit o încălcare gravă a condiţiilor armistiţiului şi tuturor normelor dreptului internaţional. În rezultatul acestuia, în timp ce diplomaţii tergiversau, sute de mii de nemţi au murit de foame. Hitler a numit corect aceasta “cea mai mare încălcare a promisiunii din toate timpurile”. Britanicii, la rândul lor, au afirmat că blocada ca atare era legitimă, dar era efectuată într-o manieră cu totul ilegală (vezi “1911 Encyplopaedia Britannica”, art. “ Neutrality”; “1922 Encyclopaedia Britannica”, art. “ Blockade”, “Peace Conference”).
State neutre, inclusiv SUA, s-au plâns că aceasta încalcă neutralitatea lor, însă, totuşi, s-au conformat englezilor, în încălcarea neutralităţii lor. Statul care permite ca neutralitatea lui să fie încălcată poate fi considerat drept un beligerant. (Apropo, în timpul războiului cu Japonia, americanii, conform afirmaţiei lor proprii, “înecau tot ce se mişca, chiar din prima zi a războiului”).
Britanicii nu au mai ratificat a 5-a Convenţie de la Haga din 18 octombrie 1907 cu privire la Drepturile Statelor Neutre, însă considerau că condiţiile acesteia sunt obligatorii pentru nemţi şi japonezi, în ciuda faptului că, în convenţie, era prevăzută clauza de participare universală; conform acestei clauze, convenţia îşi pierde valabilitatea, dacă în conflict participă o parte care nu a semnat convenţia.
În 1939, Germania avea doar 26 de nave submarine care puteau fi exploatate în Oceanul Atlantic, ceea ce constituia a cincia parte a flotei submarine a unei singure Franţe. Mai mult ca atât, submarinele germane erau cu mult mai mici decât cele ale altor state. Nemţii puteau menţine contrablocadă împotriva Angliei doar avertizând statele neutre să nu navigheze în apele din jurul Insulelor Britanice. Pentru englezi, aceasta era o “crimă”.
Dintre aceste 26 de submarine, multe se aflau concomitent la reparaţie, aşa că, pe parcursul unor luni, doar 2-3 submarine erau bune pentru exploatare. Este evident, de asemenea, că navele submarine nu pot efectua percheziţia şi confiscarea astfel cum o fac navele de suprafaţă. O navă submarină, după ce a ieşit la suprafaţă, rămâne practic fără apărare chiar şi împotriva celei mai mici arme de pe o navă comercială, ne mai vorbind de radio, radar şi aviaţie.
La Nuremberg, britanicii au afirmat că navele submarine germane trebuiau să iasă la suprafaţă şi să înştiinţeze nava de suprafaţă de intenţia lor de a efectua percheziţie. Apoi, nemţii trebuiau să aştepte până când nava de suprafaţa nu va începe ostilităţile, şi doar după aceea ei puteau să înece nava de suprafaţă (probabil, cu arme de pe puntea submarinei). După aceasta, ei trebuiau se ia la bordul submarinei zeci sau chiar sute de supravieţuitori (unde aceştia ar fi fost într-un pericol cu mult mai mare decât dacă s-ar fi aflat pe o barcă de salvare) şi să-i ducă până la cel mai apropiat ţărm. Dacă apăreau avioane britanice şi înecau nava submarină, omorând supravieţuitorii (inclusiv cei britanici), se considera că aceştia au fost omorâţi de nemţi.
Aceasta este de-a dreptul ridicol. Nici-o convenţie internaţională nu cere aşa ceva şi nici-un stat nu luptă într-o asemenea manieră. Deoarece operaţiunile de salvare a supravieţuitorilor lăsau nava submarină fără apărare şi, deseori, duceau la pierderea navei şi la moartea echipajului ei, Dönitz a interzis orice operaţiuni de salvare. Aceasta a fost numit ordin de “exterminare a supravieţuitorilor”. Această acuzaţie, totuşi, nu a fost inclusă în sentinţa finală.
Dönitz a fost acuzat, de asemenea, că a încurajat poporul german să opună rezistenţă inutilă (apropo, Churchill, de asemenea, a comis o asemenea “crimă”). La aceasta, Dönitz a răspuns: “Era foarte dureros că oraşele noastre erau bombardate în continuare până la temelii şi că aceste bombardamente luau tot mai multe vieţi. Numărul acestor victime constituie 300-400 mii de oameni, majoritatea dintre care au murit în urma bombardamentului Dresdenului, care nu era justificată din punct de vedere militar şi, de aceea, nu putea fi prevăzută. Totuşi, acest număr este relativ mic în comparaţie cu acele milioane de nemţi - soldaţi şi civili - care ar fi murit în Est, dacă noi am fi capitulat în iarnă”.
Cazul lui Dönitz apare aici: XIII 247-406 [276-449]; XVIII 312-372 [342-406].
Frank a fost acuzat că a făcut sute de declaraţii antisemite într-un document de 12.000 pagini numit “agenda” sa. Această “agendă” conţine doar o singură pagină semnată de către Frank şi, de asemenea, sute de declaraţii umane care, însă, au fost ignorate ( XII 115-156 [129-173] ). Declaraţiile antisemite au fost selectate de sovietici şi incluse într-un document scurt, PS-2233, care a fost prezentat ca probă şi care, tot timpul, era numit “agenda lui Frank”.
În realitate, însă, adevărata “agendă” de 12.000 de pagini conţine rezumate (nu procese-verbale sau stenograme) ale conferinţelor la care, deseori, vorbeau concomitent 5 sau 6 persoane, ceea ce ducea la o mare confuzie: nu totdeauna era clar cui îi aparţin anumite declaraţii ( XII 86 [97-98] ).
Frank le-a înmânat americanilor “agenda” sa crezând că datorită ei va fi achitat: în discursurile sale publice, el protesta împotriva “acţiunilor ilegale” ale lui Hitler, cu un mare risc pentru el, şi a încercat de 14 ori să-şi dea demisia ( XII 2-114 [8-128]; XVIII 129-163 [144-181] ).
Citind, în “presa străină”, o serie de articole despre procesul sovietic de la Maidanek, Frank a crezut că atrocităţile germane erau adevărate ( XII 35 [43] ). În ceea ce priveşte Auschwitzul, acesta nu făcea parte din teritoriul controlat de Frank.
Frank îşi vedea misiunea în crearea în statul naţional-socialist a unui sistem judiciar independent - o misiune care, după părerea sa, s-a dovedit a fi imposibilă. În discursul său din 19 noiembrie 1941, Frank a spus: “Legea nu poate fi redusă până la nivelul la care ea este obiectul târgului. Legea nu poate fi vândută. Fie ea există, fie nu. Legea nu poate fi comercializată la bursă. Dacă legea nu-şi găseşte susţinerea, statul îşi pierde sprijinul moral şi se scufundă în adâncimile nopţii şi terorii”.
Trebuie de subliniat că printre “acţiunile ilegale” ale lui Hitler niciodată nu se număra promulgarea legilor cu putere retroactivă; în trei cazuri, pedeapsa a fost mărită după pronunţarea sentinţei ( XVII 504 [547] ).
“Jefuirea operelor de artă”, în care Frank, chipurile, ar fi participat, va fi examinată în capitolul despre Rosenberg.
Frick a fost spânzurat pentru “germanizarea” populaţiei din Posen, Danzig, Prusia de Vest, Eupen, Malmedy, Sudetenland, Memelland şi Austria (!). Toate aceste teritorii, cu excepţia Austriei, făceau parte din Imperiul German şi au fost rupte de la Germania în urma Tratatului de la Versailles. Regiunea Malmedy era francofonă, iar toate celelalte erau germanofone. Austria nu reuşea să supravieţuiască ca unitate economică aparte după 1919 şi a cerut să fie unită cu Germania printr-un plebiscit. Drept răspuns, învingătorii democratici au ameninţat să taie Austria de la toate livrările de produse alimentare ( XVIII 55 [66]; XIX 360 [397] ).
Lui Frick i s-a imputat, de asemenea, uciderea a 275.000 de handicapaţi mintali, conform unui “raport” al “comisiei pentru crime de război” din Cehoslovacia.
Frick, ca şi Göring, a fost numit responsabil pentru existenţa lagărelor de concentrare. În apărarea sa, s-a spus că legile cu privire la arest preventiv au fost adoptate, atât în Germania, cât şi în Austria, încă până la venirea naţional-socialiştilor la putere. În Austria, legea în cauză se numea “ Anhaltehaft ” şi a fost folosită pentru a întemniţa mii de naţional-socialişti ( XXI 518-521 [572-576] ). În Germania, legea cu privire la arest preventiv există şi până în ziua de astăzi, sub numele “ U-haft ” (“ Untersuchungshaft ”).
În sentinţa finală a unuia din cele mai importante procese pentru Dachau (“Trial of Martin Gottfried Weiss and Thirty-Nine Others”, “Law Reports of Trials of War Criminals”, vol. XI, p. 5, publicat de ONU ), apare următoarea frază: “În cazul cu privire la lagărul de concentrare Mauthausen, circumstanţele erau, în general, identice, deşi numărul de victime era cu mult mai mare, deoarece uciderile în masă se efectuau [la Mauthausen ] cu ajutorul unei camere de gazare”.
Nu reprezintă oare aceasta o recunoaştere a faptului că la Dachau nu existau camere de gazare? Conform culegerii de materiale judiciare “ Law Reports of Trials of War Criminals ”, la nici-un proces pentru Dachau nu s-a demonstrat existenţa la Dachau a vreunei camere de gazare.
La Nuremberg, a fost acceptată ca probă, în calitate de documentul PS-3590, “copia certificată conformă” a sentinţei Procesului Martin Gottfried Weiss, însă fraza de mai sus a fost scoasă de acolo ( V 199 [228] ). Declaraţiile cu privire la exterminarea în masă la Dachau prin gazare se mai conţin în trei documente: PS-3249 (V 172-173 [198]; XXXII 60), PS-2430 (XXX 470) şi L-159 (XXXVII 621).
Franz Blacha, martorul care a semnat depoziţia scrisă despre “gazările în masă la Dachau”, documentul PS-3249 (făcut de Daniel L. Margolies, implicat, de asemenea, în falsificarea a trei discursuri de-ale lui Hitler, XIV65 [77] ), l-a acuzat pe Frick că acesta a vizitat Dachau. Frick a respins această acuzare şi a cerut chemarea lui Blacha în judecată cu scopul efectuării unei confruntări cu acesta. Această cerere a fost respinsă. Se pare că Frick s-a conformat cu această decizie: el nu a mai dat mărturii. Discursul final al avocatului său apare aici: XVIII 164-189 [182-211].
Franz Blacha, un comunist înfocat, a devenit, în 1961, preşedintele Comitetului Internaţional al Foştilor Deţinuţi de la Dachau şi a continuat să afirme că a fost martor ocular la gazările în masă şi a confecţionat pantaloni şi alte obiecte din pielea umană.
Procesul Martin Gottfried Weiss este disponibil pe 6 bobine de microfilm ( MII 74 ) la Arhiva Naţională din Washington. Materialele investigaţiei judiciare preliminare referitoare la “camera de gazare” de la Dachau (raportul, schema, capul de duş (bobina 1)) nu au mai fost acceptate ca probă şi nu se numără printre probele materiale finale ale procesului (bobina 4). În procesele-verbale ale şedinţelor de judecată (bobinele 2 şi 3), nu se menţionează niciodată o careva cameră de gazare de la Dachau, cu excepţia a câtorva propoziţii din depoziţiile lui Blacha (vol. 1, p. 166-169). Aşa-zisa “piele umană” s-a dovedit a fi pielea unor cârtiţe (vol. 4, p. 450, 462, 464).
Citind o scrisoare, Fritzche a crezut că în URSS se comit ucideri în masă şi a încercat să verifice acest fapt, însă aşa şi nu a reuşit să găsească careva dovezi (XVII 172-175 [191-195]).
Fritzche este un inculpat destul de important, deoarece, în cazul său, s-a admis că presa străină a publicat multe ştiri false despre Germania ( XVII 175-176 [194-196]; vezi, de asemenea, XVII 22-24 [30-33] ). Însă anume asemenea articole din ziare şi mesaje transmise prin radio constituiau “fapte unanim recunoscute”, demonstrarea cărora, conform Statutului Tribunalului, nu era necesară (art. 21 al regulilor de demonstrare, I 15 [16]; II 246 [279] ).
În apărarea lui Fritzche, s-a spus că nici-o convenţie internaţională nu reglementează propaganda sau relatările despre atrocităţi, adevărate sau false, şi că legea doar a unui singur stat (a Elveţiei) interzice insultarea conducătorilor statelor străine.
Oricum, pentru judecătorii de la Nuremberg era irelevant faptul că Fritzche putea fi vinovat de o careva crimă. Cu mult mai important era evitarea unui proces la care toţi inculpaţii ar fi fost condamnaţi. Drept consecinţă, la târguiala de dinaintea pronunţării sentinţei finale, s-a decis că Fritzche poate fi achitat.
Cazul lui Fritzche apare aici: XVII 135-261 [152-286]; XIX 312-352 [345-388].
Funk era un pianist clasic dintr-o familie artistică respectată, căsătorit de 25 de ani la momentul procesului, şi un fost editor financiar. Ca şi majoritatea celorlalţi inculpaţi, Funk a fost acuzat că a comis “acte amorale” care demonstrează “participarea sa voluntară în Planul Comun”, precum acceptarea de la Hitler a cadourilor de ziua de naştere, însă este evident că asemenea acte nu sunt ilegale.
Funk a declarat că englezii şi polonezii s-au conspirat cu scopul de a atrage Germania în război, crezând că generalii germani îl vor înlătura pe Hitler ( XIII 111-112 [125-126] ).
Funk a fost acuzat că a colaborat cu SS în ceea ce priveşte uciderea deţinuţilor lagărelor de concentrare şi scoaterea dinţilor lor de aur; aceştia trebuiau să finanţeze industria militară. Dinţii scoşi erau păstraţi în safeul din Reichsbank, alături de instrumente pentru bărbierit, stilouri, deşteptătoare şi alte vechituri fără nici-o valoare. Se pare că acuzarea a uitat că, conform depoziţiilor lui Rudolf Höss, dinţii, la Auschwitz, erau topiţi ( XI 417 [460]).
Funk a declarat că cantităţile şi tipurile celor furate erau de-a dreptul ridicole şi a subliniat că SS activa, de asemenea, în calitate de poliţie vamală şi observa respectarea regulilor controlului valutar, care, printre altele, interziceau posesia aurului, argintului şi a valutei străine. Era perfect normal că SS confisca o mare cantitate de obiecte de valoare şi că, fiind o instituţie guvernamentală, aceasta avea conturi financiare la care, printre altele, erau păstrate obiecte preţioase. Cetăţenii germani, de asemenea, păstrau obiectele lor preţioase în safeurile din Reichsbank la care, însă, SS nu avea acces, pentru că acestea erau depuneri private.
Pe măsură ce bombardamentele se intensificau, cetăţenii simpli germani dădeau în păstrare la bancă tot mai multe obiecte de valoare. În cele din urmă, după un raid asupra lui Reichsbank îndeosebi de distrugător, obiectele de valoare au fost mutate în Turingia, la o mină de potasiu. Acolo, aceste obiecte au fost găsite de americani care au făcut despre ele un film mincinos. Funk şi avocatul său au demonstrat falsitatea acestui film folosind un martor al acuzării, în cadrul uneia din cele mai captivante mărturii şi a unuia din cei mai captivanţi interogatorii încrucişaţi din cadrul întregului proces (XIII 169 [189-190], 203-204 [227-228], 562-576 [619-636]; XXI 233-245 [262-275]).
La fel de rapid a fost dezminţită şi depoziţia ridicolă a lui Oswald Pohl, documentul PS-4045, în care Funk era acuzat că a discutat, la un dineu cu oaspeţi (în prezenţa a zeci de oameni, incluzând chelnerii), folosirea dinţilor de aur ai evreilor ucişi pentru finanţarea industriei militare (XVIII 220-263 [245-291]). Această depoziţie a fost făcută în limba germană şi semnată de Robert Kempner în calitate de martor. Ulterior, Pohl a fost condamnat la moarte pentru masacrarea oamenilor cu aburi, în 10 “camere de aburi” de la Treblinka, şi pentru confecţionarea ţolilor din părul lor ( NMT IV 1119-1152, al 4-lea Proces de la Nuremberg).
Ca şi ceilalţi inculpaţi, Funk a crezut că “crimele împotriva umanităţii” au fost, într-adevăr, comise, dar a continuat să afirme că nu ştia nimic de ele. Aceasta, desigur, încă nu înseamnă că aceste crime erau adevărate.
Kurt Gerstein este, deseori, numit martorul Holocaustului, ceea ce, însă, nu este corect. Prin martor, în mod normal, se înţelege persoana care a văzut ceva şi care apare în sală de judecată pentru a da mărturii bazate pe experienţa sa proprie. Gerstein, însă, nu a făcut aceasta. Gerstein a fost persoana care a dat depoziţii scrise fără prestare de jurământ; cu alte cuvinte, numele său apare la sfârşitul “depoziţiilor” tapate în limba franceză, pe care el poate că le-a scris, poate că nu (documentul PS-1553, respins la Nuremberg) ( VI 333-334 [371-372], 362-363 [398-399] ).
Una din versiuni spune că Gerstein şi-a scris depoziţiile la închisoarea din Cherche-Midi şi s-a sinucis, corpul său dispărând după aceasta, într-un mod misterios.
Mult mai probabil, însă, este aceea că depoziţiile au fost scrise, în limba franceză, de către un interogator-“traducător” (posibil, un evreu german) şi că unele contradicţii din text (de exemplu, iarna în luna august sau maşina care, în următoarea frază, se transformă în tren) au apărut în urma transcrierii imperfecte a interogatoriilor în formă de depoziţii scrise. La procesele mai puţin importante, precum şi la procesele japoneze pentru crime de război, asemenea “depoziţii scrise”, date fără prestare de jurământ, erau un lucru obişnuit: se considera că acestea posedă “valoare probantă”, însă au mai puţină “greutate” în comparaţie cu depoziţiile date sub prestare de jurământ.
Nu este exclus, de asemenea, faptul că Gerstein a murit în urma rănilor căpătate în timpul interogărilor, sau poate că el s-a spânzurat pe panglica de la maşina de scris.
“Depoziţiile” lui Gerstein au fost citate, din belşug, în cadrul procesul Pohl la care s-a “demonstrat” că Treblinka avea 10 “camere de gazare” (PS-1553) şi 10 “camere de aburi” (PS-3311), în acelaşi lagăr şi în acelaşi timp.
Una din cele mai cunoscute relatări cu privire la comportarea şi starea psihologică a inculpaţilor Procesului de la Nuremberg poate fi găsită în cartea psihologului G.M. Gilbert (fiului emigranţilor evrei din Austria) “Nuremberg Diary”. O mare parte a materialului de acolo constă din conversaţiile pe care inculpaţii şi alte persoane, precum Rudolf Höss, chipurile au ţinut cu Gilbert sau între ei (!) şi pe care Gilbert, ulterior, chipurile le-a reprodus din memorie.
Comparând cele scrise de Gilbert cu procesele-verbale ale şedinţelor Procesului de la Nuremberg, se poate constata că inculpaţii vorbeau într-o manieră cu totul diferită de cea pe care i-o atribuie Gilbert. Gilbert nu lua notiţe. Martorii nu erau prezenţi.
Cei care cred că documentele PS-1014, PS-798 şi L-3 sunt “discursurile lui Hitler” (cel puţin, în comparaţie cu documentul Ra-27) pot, în continuare, crede că cartea lui Gilbert conţine “declaraţiile inculpaţilor Procesului de la Nuremberg”. Aceasta, desigur, nu exclude posibilitatea că aceştia au putut face declaraţii asemănătoare cu cele pe care, mai târziu, le-a “amintit” Gilbert.
Gilbert credea că inculpaţii au gazat milioane de evrei. Dacă ei nu simţeau vină pentru cele comise, aceasta însemna că ei erau “şizofrenici”. Este evident că o asemenea convingere din partea lui Gilbert a influenţat, într-o careva măsură, perceperea şi memoria lui, chiar dacă el spunea adevărul şi, într-adevăr, a ţinut conversaţii cu inculpaţii. Dacă el a minţit, atunci el nu este unicul “american” care a minţit la Procesul de la Nuremberg. De exemplu, Telford Taylor era incapabil să repete, fără greşeli, chiar şi cea mai simplă declaraţie (compară declaraţiile generalului Manstein (XX 626 [681-682]) cu “citata” adusă de către Taylor (XXII 276 [315])).
Cea mai bună dovadă a neonestităţii lui Gilbert o reprezintă însemnarea de la 14 decembrie 1945: «Maiorul Walsh a continuat să citească probele documentare ale exterminării evreilor la Treblinka şi Auschwitz. Într-un document polonez, se spunea: “Toate victimele trebuiau să-şi scoată hainele şi încălţămintea, care, apoi, erau colectate; după aceasta, toate victimele (mai întâi, femeile şi copiii) erau duse în camerele morţii...Copiii mici erau, pur şi simplu, aruncaţi înăuntru”» (p. 69, ediţia 1).
“Probele documentare” despre care merge vorbă mai sus constau din raportul “comisiei pentru crime de război” făcut de comunişti, iar “camerele morţii” sunt “camere cu aburi” ( III 567-568 [632-633] ).
Hermann Göring
Göring a fost acuzat de crearea sistemului de lagăre de concentrare şi de planificarea “războiului agresiv” împotriva Poloniei. În apărarea sa, Göring a spus că Germania era un stat suveran recunoscut de către toate ţările lumii ( XXI 580-581 [638-639] ), că Hitler a fost ales în mod legal, că fiecare stat are dreptul să emită legile şi să-şi organizeze treburile astfel cum crede de cuviinţă, că generalul von Schleicher (cancelarul Germaniei în decembrie 1932 - ianuarie 1933) a încercat să guverneze în mod ilegal şi anticonstituţional, neavând suportul naţional-socialiştilor, că, în 1933, Germania se afla în pragul unui război civil, că lagărele de concentrare au fost inventate de către englezi în timpul războiului englezo-bur şi că internarea cetăţenilor statelor inamice şi oponenţilor politici era practicată, în timpul celui de-al doilea război mondial, atât de Marea Britanie, cât şi de SUA.
(De fapt, lagărele de concentrare au fost inventate nu de englezi, ci de francezi, în timpul Marii Revoluţii Franceze din 1798-1799, cu scopul de a-i izola pe ţăranii din Vandea; aceasta era privită ca o instituţie perfect democrată.)
Ordinul de creare, în Germania, a lagărelor de concentrare era, în mod incontestabil, legal: acesta era bazat pe clauza de urgenţă din Constituţia de la Weimar şi a fost semnat de însăşi Hindenburg (ordonanţa preşedintelui Reichului din 28 februarie 1933), în baza art. 48, p. 2 din Constituţia de la Weimar ( XVII 535 [581]; XIX 357 [394] ).
Conform documentului R-129 prezentat de acuzare ( III 506 [565-566] ), în 1939, în toate lagărele de concentrare germane, se aflau, în totalitate, 21.400 de deţinuţi. 300.000 de oameni se aflau în închisorile obişnuite ( XVII 535-536 [581-582]; XX 159 [178] ).
Peste un an de la sfârşitul războiului, 300.000 de nemţi continuau să se afle în lagărele de internare aliate, în baza clauzelor de “arest automat” din acordurile aliaţilor (de exemplu, punctul B-5 din Declaraţia Comună de la Potsdam) ( XVIII 52 [62] ).
Până la război, majoritatea deţinuţilor lagărelor de concentrare germane o constituiau comuniştii şi criminalii obişnuiţi ( XVII 535-536 [581-582]; XXI 516-521 [570-576], 607-614 [677-685] ).
În timpul războiului, din cauza blocadei aliate, sistemul de lagăre de concentrare a fost extins cu scopul de a utiliza munca cetăţenilor statelor inamice, criminalilor, martorilor lui Iehova şi comuniştilor. Apropo, după cum s-a menţionat la Nuremberg, în închisorile din SUA, se aflau 11.000 de martori lui Iehova ( XI 513 [563] ).
În ambele războaie mondiale, Marea Britanie aplica blocada împotriva Germaniei şi tuturor teritoriilor ocupate de ea, ceea ce încălca, în mod grosolan, normele dreptului internaţional ( XIII 445-450 [492-497]; XVIII 334-335 [365-367] ). Pentru a evita foametea în masă, autorităţile germane erau obligate să introducă, pe teritoriile ocupate, rechiziţiile şi munca obligatorie, ceea ce, apropo, era perfect legal, conform articolului 52 din Convenţia de la Haga cu privire la Război Terestru semnată la 18 octombrie 1907. Oamenii erau bucuroşi de faptul că pot lucra în Germania, de unde ei transferau, familiilor lor, bani din salarii (transferurile băneşti, în timpul războiului, au constituit de la 2 până la 3 miliarde de mărci).
Aşa-zişii “robi” achitau impozite şi puteau fi sancţionaţi cu amendă, mărimea căreia nu putea depăşi salariul pentru o săptămână ( V 509 [571] ). Pentru infracţiuni disciplinare grave, muncitorii străini puteau fi trimişi în lagăr de muncă (a nu confunda cu lagăr de concentrare), pe o perioadă nu mai mare de 56 de zile ( XXI 521 [575-576] ). Bătăile sau maltratările erau strict interzise.
Prizonierii de război puteau depune cerere pentru a fi eliberaţi din lagăre pentru prizonierii de război şi angajaţi la muncă în industrie; în acest caz, ei erau trataţi ca orice alţi muncitori industriali ( XVIII 496-498 [542-544] ), însă nu mai beneficiau de prevederile Convenţiei de la Geneva cu privire la Prizonierii de Război. Aceasta se făcea exclusiv în mod benevol.
Regimul vichist din Franţa a reuşit să obţină eliberarea şi repatrierea imediată a unui prizonier de război în schimbul la trei muncitori trimişi la muncă în Germania, pe bază de contract, pe o perioadă de 6 luni ( XVIII 497 [543] ). Era imposibil de violat Convenţia de la Geneva cu privire la Prizonierii de Război impunându-i pe prizonierii din Franţa, Belgia sau Olanda să participă în ostilităţi împotriva ţărilor lor, pentru că ţările lor nu mai luptau (XVIII 472-473 [516]).
În ceea ce priveşte atacul asupra Poloniei, criza poloneză exista cu mai mult de an înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov şi de atacul germano-sovietic. În decurs de acest timp, polonezii aşa şi nu s-au adresat la o curte internaţională şi imparţială de arbitraj sau la Liga Naţiunilor, deoarece ei nu doreau o soluţie echitabilă pentru toţi. Ei erau dispuşi să încalce, în continuare, acordurile lor internaţionale, expulzând cetăţenii polonezi de naţionalitate germană, precum şi sute de mii de evrei ( XVI 275 [304] ).
După cum au declarat mulţi inculpaţi şi martori ai apărării, afluenţa evreilor polonezi în Germania era una din cauzele principale şi imediate ale antisemitismului german ( XXI 134-135 [155]; XXII 148 [169] ). Evreii polonezi erau implicaţi în multe scandaluri financiare şi scheme frauduloase, printre care celebrul caz Barmat-Kutisker ( XXI 569 [627] ).
În ceea ce priveşte “instigarea spre ducerea războiului în violarea dreptului internaţional”, cei care, într-adevăr, făceau aceasta erau englezii cu bombardamentele lor în masă. Soldaţii germani, în schimb, mergeau la luptă cu instrucţiunile detaliate scrise, conform cărora proprietatea străină trebuia să fie respectată, prizonierii de război trebuiau să fie trataţi uman, femeile trebuiau respectate să fie etc. (IX 57-58 [68-69], 86 [100-101]; XVII 516 [560])
Nemţii au organizat o mulţime de procese împotriva propriilor soldaţi şi ofiţeri, mulţi dintre care au fost condamnaţi la moarte pentru viol sau jaf, chiar dacă valoarea obiectelor furate era comparativ mică (XVIII 368 [401-402]; XXI 390 [431]; XXII 78 [92]).
Confiscarea proprietăţii guvernamentale era legală conform Convenţiei de la Haga. Apropo, URSS nu era semnatara acestei convenţii, iar proprietatea privată, în ţările comuniste, era interzisă, Göring a spus că el a fost în Rusia, şi acolo, pur şi simplu, nu aveai ce fura ( IX 349-351 [390-393] ).
Trebuie de menţionat, de asemenea, că, la momentul Procesului de la Nuremberg, aliaţii erau angajaţi în toate lucrurile de care ei îi acuzau pe nemţi ( XXI 526 [581]; XXII 366-367 [418-420] ).
Göring a demolat acuzaţia cu privire la “experimentul medical cu barocamera”, spunând că toţi piloţii trebuiau să-şi testeze reacţiile fizice la marea altitudine; în barocamera ca atare nu era nimic sinistru ( XXI 304-310 [337-344] ). Americanii, de asemenea, efectuau experimente medicale, în urma cărora mureau oamenii, inclusiv pe parcursul Procesului de la Nuremberg ( XIX 90-92 [102-104]; vezi, de asemenea, XXI 356, 370 [393, 409] ).
Este interesant că Tribunalul a afirmat că războiul defensiv poate include atacul preventiv ( XXII 448 [508] ), precum şi atacul cu scopul de a-i apăra pe cetăţenii unui alt stat de conducerea lor proprie ( XIX 472 [527]; XXII 37 [49] ), cu excepţia cazurilor când aceasta a fost făcut de nemţi ( X 456 [513] ). Protestele, conform cărora nemţii au făcut anume aceasta, au fost, pur şi simplu, ignorate.
URSS a concentrat, de-a lungul frontierei sovieto-germane, 10.000 de tancuri şi 150 de divizii şi a mărit numărul de aerodromuri, în această zonă, de la 20 până la 100. Ulterior, au fost găsite hărţi detaliate care nu erau necesare pentru scopuri defensive. Conducerea germană a decis că a aştepta atacul Armatei Roşii asupra câmpurilor petroliere din România sau a bazinelor de cărbune din Silezia este o sinucidere curată ( XIX 13-16 [20-23]; XX 578 [630-631]; XXII 71 [85] ).
Pare puţin probabil că statele cu vastele imperii coloniale (Marea Britanie, Franţa) sau cu pretenţii asupra întregilor emisfere (SUA) puteau găsi o definiţie satisfăcătoare, pentru ele, a războiului agresiv. Şi, într-adevăr, în verdictul de la Nuremberg, s-a admis că noţiunile de “apărare”, “agresiune” şi “complot” aşa şi nu au fost definite ( XXII 464, 467 [527, 531] ). Se pare că aşa-zisul “război agresiv” reprezintă vechiul principiu medieval “învingătorul are întotdeauna dreptate” reformulat într-o manieră liberală.
Cazul lui Göring apare aici: IX 236-691 [268-782]; XVII 516-550 [560-597]; XXI 302-317 [335-351].
Rudolf Hess
Conform raportului lui Robert H. Jackson (citat de către judecătorul Bert A. Röling de la Procesul de la Tokio în “ A Treatise on International Criminal Law”, vol. 1, p. 590-608, sub redacţia lui M. Cherif Bassiouni şi Ved. F. Nanda, editura “ Chas Thomas Publisher ”), englezii, francezii şi sovieticii, la Nuremberg, nu doreau în genere să-i acuze pe nemţi de “război agresiv”, din motive evidente. Această acuzaţie a fost inventată de către americani, cu unicul scop (admis în mod deschis) de a justifica violările numeroase ale dreptului internaţional comise de către americani.
Printre aceste violări se numără: programul Lend-Lease; escortarea şi repararea navelor de luptă britanice, încă cu doi ani înainte de Pearl Harbour; permisiunea dată englezilor de a-şi camufla navele sub cele americane, încă atunci când SUA erau, în mod oficial, neutre; declararea ilegală a zonei de 300 de mile care limita apele teritoriale ale SUA; ocuparea Islandei; informarea englezilor cu privire la deplasarea submarinelor germane şi italiene; bombardamentele şi atacurile directe asupra submarinelor germane şi italiene începând cu iulie 1941; alte acţiuni având caracter evident de “război agresiv”.
Astfel, Hess a stat 47 de ani la închisoare nu numai pentru acţiunile care nu erau ilegale (încercarea eroică de a opri războiul, de a salva milioane de vieţi omeneşti şi de a evita distrugerea Europei şi a Imperiului Britanic), dar şi pentru “crimele” inventate cu scopul de a ascunde crimele acuzatorilor săi.
La Nuremberg nu s-a afirmat că Germania a comis un act de agresiune faţă de Anglia sau Franţa; astfel, întrebarea logică dacă Anglia şi Franţa au comis un act de agresiune faţă de Germania a rămas fără răspuns ( IX 473 [525]; XVII 580 [629] ).
Hess a fost acuzat că a conspirat cu Hitler cu scopul de a scoate Anglia din război, pentru ca Hitler să poată ataca Uniunea Sovietică. La aceasta, Hess a răspuns că acţiunile sale au fost dictate de sinceritate şi că el nu ştia nimic despre un careva atac asupra Uniunii Sovietice.
Discursul final al avocatului lui Hess apare aici: XIX 353-396 [390-437] . Din declaraţia finală (si unică) a lui Hess ( XXII 368-373 [420-425] ), rezultă că Hess era un om care, la un moment dat, putea fi complet nebun şi, în clipă următoare, incredibil de lucid, raţional şi logic. Posibil că condiţia dată el a căpătat-o în Marea Britanie.
Rudolf Höss
Rudolf Höss a fost comandantul lagărului de concentrare Auschwitz. “Mărturisirile” sale au “demonstrat” că Hitler a gazat şase milioane de evrei (sau cinci milioane, cifra folosită, în mod normal, la Nuremberg). Cele mai cunoscute “mărturisiri” ale lui Höss sunt cele aduse de către William L. Shirer, în cartea sa “ The Rise and Fall of the Third Reich ”.
Documentul PS-3868, citat de Shirer, trebuie să fie luat în context. “Depoziţia” scrisă în prezenţa doar a unei singure părţi a fost principala armă a acuzatorilor la procesele medievale ale vrăjitoarelor. Apoi, această armă a dispărut, pentru a apare iar, peste câteva secole, la procesele sovietice de comandă şi la procesele pentru crime de război.
Documentele de acest fel încalcă o mulţime de reguli standard de procedură penală, printre care: regula împotriva formulării întrebărilor sugestive, regula împotriva introducerii declaraţiilor anterioare coordonate (adică împotriva multiplicării probelor prin repetare; în mod normal, aceste declaraţii se permit doar atunci când ele contrazic altor declaraţii făcute mai târziu), dreptul de a-l confrunta şi de a-l supune interogatoriului încrucişat pe martorul acuzării, regula împotriva autoincriminării.
“Probele” aduse la procesele pentru crime de război nu ar fi fost admise în nici-un tribunal militar. Chiar şi în 1946, introducerea de către acuzare a depoziţiilor în calitate de probă într-un tribunal militar în cazurile de importanţă capitală a fost interzisă de articolul 25 al codului penal militar american. Articolul 38, la rândul său, cerea aplicarea regulilor probante federale standard.
La Nuremberg, era evident că documentul PS-3868 nu a fost întocmit de către Höss. În caz contrar, acolo ar fi fost scris nu “Înţeleg engleza conform celor scrise mai sus”, ci ceva în felul: “Această declaraţie a fost scrisă de mine personal”.
La procesele pentru crime de război mai puţin importante (Hadamar, Natzweiler etc.) un lucru obişnuit erau “mărturisirile” scrise în întregime în limba engleză cu scrisul interogatorului, la sfârşitul cărora stătea declaraţia deţinutului în limba germană, cum că acestea sunt depoziţiile lui şi el este complet satisfăcut de traducerea lor în limba engleză! În cartea lui David Maxwell-Fyfe “ War Crimes Trials ” (volumul referitor la Procesul Hadamar, p. 57 ), apare şi o astfel de formulare (în limba engleză): “Certific că cele scrise mai sus mi s-au citit în germana, limba mea maternă”.
Se afirma că deţinutul era interogat, cu ajutorul unui traducător, în formă de întrebări şi răspunsuri; apoi, întrebările erau şterse, iar răspunsurile erau scrise pe o foaie aparte sub formă de depoziţie scrisă, de regulă, de către o persoană diferită de anchetatorul care a condus interogatoriul.
La Belsen, de exemplu, toate depoziţiile scrise erau semnate de una şi aceeaşi persoană - maiorul Smallwood. La acest proces pentru lagărele de concentrare Bergen-Belsen şi Auschwitz, avocaţii apărării (englezii şi polonezii necomunişti), numiţi de tribunal, au demolat toate punctele de acuzare, inclusiv “selecţiile pentru gazările în masă”, însă argumentele lor au fost respinse din acel motiv că declaraţiile involuntare şi zvonurile scrise şi orale se acceptă “nu pentru a-l condamna pe cel nevinovat, ci pentru a-l condamna pe cel vinovat” (“ Law Reports of Trials of War Criminals ”, vol. 2 (acest volum subţire merită să fie citit în întregime)).
După ce un funcţionar special scria depoziţia scrisă, aceasta era prezentată deţinutului pentru a fi semnată. Dacă deţinutul nu semna depoziţia, aceasta oricum era prezentată Tribunalului ca probă.
În jargonul proceselor pentru crime de război, obiecţiile puteau fi depuse doar cu privire la “greutatea” documentului, dar nu şi la “admisibilitatea” lui.
Un exemplu de depoziţie scrisă fără semnătură care, chipurile, îi aparţine lui Höss, îl reprezintă documentul NO-4498-B. Litera “B” înseamnă că documentul este o “traducere” (cu semnătura tapată la maşina de scris) a documentului “original” NO-4498-A întocmit în limba poloneză şi, chipurile, semnat de către Höss. Mai există şi documentul NO-4498-C în limba engleză. La depoziţia B, o “copie conformă”, depoziţiile A şi C nu sunt anexate.
Documentul PS-3858, citat de Shirer, este semnat de trei ori în varianta engleză, dar nici măcar o singură dată în versiunea “tradusă” în germană trei zile mai târziu. Documentul conţine o modificare minoră semnată cu iniţialele lui Höss (cu “h” mic), precum şi o singură frază scrisă în întregime cu scrisul anchetatorului (compară “W” mari) şi neavând iniţialele lui Höss. În primul caz, iniţialele trebuie să servească drept “dovadă” a faptului că Höss “a citit şi a corectat” documentul. În ceea ce priveşte fraza scrisă cu mână, aceasta este dezminţită într-un alt loc ( XXI 529 [584] ).
Atunci când depoziţia scrisă era prezentată deţinutului, aceasta, deseori, era corectată în mod considerabil, ceea ce ducea la apariţia a două sau mai multe versiuni ale unui şi acelaşi document. În asemenea cazuri, era citată versiunea cea mai lungă, iar versiunile mai scurte “dispăreau”.
Drept exemplu al unei asemenea practici poate servi documentul D-288, depoziţia scrisă lui Wilhelm Jäger dată sub prestare de jurământ, care, de asemenea, a fost citată de către Shirer în lucrarea sa (vezi capitolul despre Albert Speer). Jäger a declarat în sală de judecată că a semnat 3 sau 4 copii ale unui şi acelaşi document care era cu mult mai scurt. Versiunea cea mai scurtă a fost prezentată, iniţial, în cazul împotriva preotului Krupp, încă înainte ca toate acuzaţiile împotriva sa au fost retrase. În versiunea cea mai lungă, traducerea în engleză este datată cu o dată care precede datei de semnare a “originalului”.
Apariţia lui Jäger în sală de judecată a fost un adevărat dezastru pentru acuzare, dar aceasta a fost repede uitat ( XV 264-283 [291-312] ). În general, dacă persoana, semnătura căruia stătea sub depoziţiile scrise (prezentate de acuzare), dădea mărturii în sală de judecată, acestea, în mod invariabil, contraziceau depoziţiile sale scrise, însă toate contradicţiile erau pur şi simplu ignorate.
Printre alte persoane, semnăturile cărora stăteau sub depoziţii scrise şi prezentarea cărora în sală de judecată a avut consecinţe dezastruoase, se numără generalul Westhoff, mărturiile căruia în 27 (!) de locuri contrazic “depoziţia” sa fără semnătură (XI 155-189 [176-212]), şi “martorul folosirii armelor bacteriologice” Schreiber (XXI 547-562 [603-620]). De asemenea, depoziţia scrisă a traducătorului lui Hitler, Paul Schmidt (documentul PS-3308 prezentat lui spre semnătură atunci când el era prea bolnav pentru a-l citi atent), a fost parţial dezminţită de către însuşi Schmidt (X 222 [252]), dar, totuşi, a fost folosită ca dovadă a vinovăţiei lui von Neurath (XVI 381 [420-421]; XVII 40-41 [49-50]). Ernst Sauckel a semnat o depoziţie scrisă încă înainte de aducerea sa în Nuremberg (XV 64-68 [76-80]) fiind constrâns - anchetatorii au ameninţat că îi vor preda ruşilor sau polonezilor pe soţia şi cei zece copii ai săi.
Deoarece, la toate aceste procese, inculpaţii şi martorii acuzării foarte rar scriau propriile “declaraţii” (dacă le scriau în genere), pot fi, deseori, întâlnite fraze sau chiar aliniate întregi identice sau aproape identice în diferite documente, întocmite, chipurile, în zile diferite de persoane diferite; de exemplu, depoziţiile scrise nr. 3 şi 5 ale lui Blaskovitz şi Halder (probele US-536 şi US-537, respectiv); documentele URSS-471, 472 şi 473; documentele URSS-264 şi 272 (declaraţiile cu privire la săpun din grăsimea umană).
Printre alte depoziţii scrise sub prestare de jurământ semnate de Höss se numără documentul NO-1210 în care, mai întâi, merge textul în limba engleză (cu o mulţime de inserări, adăugiri şi corectări, incluzând două ciorne diferite ale paginilor 4 şi 5), iar, apoi, traducerea germană semnată de Höss. Cu alte cuvinte, “traducerea” este “originalul”, iar “originalul” este “traducerea”.
Documentul 749(b)D a fost “tradus oral” pentru Höss din engleză în germană, înainte ca el să-l semneze. Semnătura este foarte slabă, aproape ilizibilă, ceea ce vorbeşte de o posibilă boală, oboseală sau torturi. Torturile la care a fost supus Höss sunt descrise amănunţit de către Rupert Batler în cartea sa “Legions of Death” (editura “Hamlyn Paperbacks”). În ceea ce priveşte “mărturisirile” făcute de Höss la 1 aprilie 1946 (de Ziua Proştilor) şi citate de Maxwell-Fyfe, în care Höss “mărturiseşte” că a ucis 4 milioane de evrei ( X 389 [439-440] ) şi nu tradiţionalele 2,5 milioane (pe care le-a “mărturisit” la 5 aprilie 1946), acestea fie că niciodată nu au existat, fie că au fost “pierdute”.
De asemenea, nu este adevărat că apariţia lui Höss în sală de judecată, la Procesul de la Nuremberg, s-a redus, în principal, la confirmarea depoziţiei sale scrise; aceasta este adevărat doar pentru interogatoriul încrucişat al lui Höss efectuat de colonelul John Amen din armata SUA. În realitate, Höss a apărut în sală de judecată pentru a da mărturii şi (ceea ce deja era un lucru normal) a contrazis într-o manieră de necrezut atât depoziţia sa scrisă, cât şi pe el însuşi (XI 396-422 [438-466]). De exemplu, în depoziţia scrisă se afirmă (XI 416 [460]): “noi ştiam că oamenii erau morţi, deoarece ţipetele lor încetau” (o absurditate evidentă din punct de vedere toxicologic), în timp ce, dând mărturia orală, Höss a declarat (în răspuns la întrebările sugestive foarte nepotrivite ale “avocatului” lui Kaltenbrunner, XI 401 [443]) că oamenii îşi pierdeau cunoştinţă; astfel, a rămas un mister cum Höss ştia că victimele au murit.
Höss a uitat să spună că uciderea insectelor cu Zyklon-B dura două zile; el menţionează acest fapt în alte locuri (vezi documentul NO-036, p. 3, textul german, răspunsul la întrebarea nr. 25, precum şi “autobiografia” lui Höss “Kommandant in Auschwitz”, p. 155). La folosirea otrăvei cu o acţiune atât de lentă, oamenii ar fi murit nu de otrăvire, ci de sufocare.
Höss a declarat că ordinul cu privire la exterminarea evreilor europeni a fost dat oral ( XI 398 [440] ), în timp ce ordinele cu privire la păstrarea uciderilor în taină se dădeau în scris ( XI 400 [442] ). De asemenea, el a spus că corpurile în Auschwitz (un loc mlăştinos) erau arse în gropi, iar dinţii de aur erau topiţi pe loc (XI 417 [460]). Höss a mai spus că, în urma evacuării lagărelor de concentrare (pentru ca deţinuţii să nu ajungă în mâinile sovieticilor), au murit inutil mulţi oameni (XI 407 [449-450]) şi că, practic, nu exista nici-un program de exterminare! Iată un fragment foarte interesant:
“Până la începerea războiului în 1939, situaţia în lagăre cu privire la alimentarea, cazarea şi tratamentul deţinuţilor era aceeaşi ca şi în orice altă închisoare sau penitenciar din Germania. Da, deţinuţii erau trataţi strict, dar despre bătăi metodice sau maltratări nici nu putea fi vorbă. Reichsführerul (Himmler) dădea avertizări repetate că orice membru SS care a ridicat mâna asupra deţinutului va fi pedepsit; şi, într-adevăr, membrii SS care maltratau deţinuţii erau pedepsiţi destul de des. Alimentarea şi cazarea în acel timp erau, în orice privinţă, aceleaşi ca şi pentru ceilalţi deţinuţi din sistemul penitenciar.
Cazarea în lagăre în acei ani era, în continuare, una normală, deoarece fluxurile în masă de la începutul şi din timpul războiului încă nu au avut loc. După începerea războiului şi venirea în masă a deţinuţilor politici, şi mai târziu, după venirea din teritoriile ocupate a deţinuţilor care erau membri ai mişcărilor de rezistenţă, încăperile şi anexele din lagăre nu mai puteau face faţă numărului mare de deţinuţi care veneau.
În primii ani ai războiului, această problemă mai putea fi rezolvată prin măsuri improvizate, însă, mai târziu, din cauza exigenţelor impuse de război, aceasta nu mai era posibil, deoarece, la dispoziţia noastră, practic nu au mai rămas materiale de construcţiile. (Notă. Nu uitaţi că corpurile victimelor exterminaţi în masă erau, chipurile, arse folosind lemne în calitate de combustibil!)
...Aceasta a adus la o situaţie în care deţinuţii din lagăre nu mai aveau suficiente puteri pentru a lupta cu epidemiile care izbucneau ... scopul nostru nu era să avem cât mai mulţi morţi posibili sau să distrugem cât mai mulţi deţinuţi. Reichsführerul era permanent preocupat cu problemele de angajare a tuturor braţelor posibile de muncă în industria militară...
Aceste aşa-zise maltratări şi torturi din lagăre de concentrare, relatările despre care au fost răspândite printre oameni şi, în mod particular, de către deţinuţii care au fost eliberaţi de armatele de ocupaţie, nu erau, după cum se crede, acte metodice, ci erau comise de către anumiţi comandanţi, ofiţeri sau soldaţi simpli care recurgeau la violenţă...
Dacă aşa ceva se aducea, într-un careva mod, la cunoştinţa mea, vinovatul era, desigur, imediat eliberat din post sau transferat într-un alt loc. Astfel, chiar dacă acesta nu era pedepsit pentru că nu erau probe care ar demonstra vinovăţia sa, el oricum era numit în altă funcţie şi îndepărtat de la deţinuţi.
Situaţia dezastruoasă de la sfârşitul războiului a fost cauzată de faptul că, în urma distrugerii căilor ferate şi bombardamentelor continue ale uzinelor industriale, nu mai era posibil de a îngriji aceste mase într-un mod potrivit, de exemplu, la Auschwitz, cu cei 140.000 de deţinuţi, cu toate că comandanţii au încercat să îmbunătăţească situaţia prin măsuri improvizate, coloane de camioane şi alte lucruri: totul a fost în zădar.
Numărul de bolnavi a devenit imens. Aproape că nu mai erau medicamente, peste tot izbucneau epidemii. Deţinuţii capabili de muncă trebuiau să fie folosiţi în mod continuu, conform ordinului Reichsführerului; chiar şi persoanele uşor bolnave trebuiau să fie folosiţi în industrie acolo unde era posibil. Ca urmare, fiecare colţ din lagăre de concentrare care putea fi folosit pentru trai era umplut cu deţinuţii bolnavi şi cei pe cale de moarte.
La sfârşitul războiului, mai erau treisprezece lagăre de concentrare. Toate celelalte locuri care sunt notate aici pe hartă se referă la aşa-numitele lagăre de muncă ataşate la uzinele de armamente situate acolo...
Dacă careva cazuri de maltratare a deţinuţilor de către gardieni şi aveau loc (eu personal niciodată nu m-am ciocnit cu ele), acestea erau posibile doar într-o măsură foarte limitată, deoarece toţi funcţionarii responsabili pentru lagăre aveau grijă ca cât mai puţini membri SS să aibă contact direct cu deţinuţii, pentru că, pe parcursul anilor, calitatea personalului de gardă s-a deteriorat într-o asemenea măsură, încât standardele vechi nu mai puteau fi menţinute...
Noi aveam mii de gardieni veniţi din toate ţările lumii care s-au înrolat în aceste unităţi în calitate de voluntari şi care de abia vorbeau germana; aveam, de asemenea, oameni în vârstă, de la 50 până la 60 de ani, care nu aveau nici-un interes în munca lor, aşa că comandantul lagărului trebuia să aibă permanent grijă ca aceşti oameni să respecte măcar cele mai joase standarde cu privire la obligaţiile lor. În afară de aceasta, era evident că printre ei erau elemente care vor maltrata deţinuţii, însă un asemenea tratament niciodată nu era tolerat.
De asemenea, era imposibil de a administra aceste mase de oameni cu ajutorul membrilor SS la lucru sau în lagăre; de aceea, era necesar, pretutindeni, de a-i însărcina pe unii deţinuţi să dea instrucţiuni la alţi deţinuţi şi să-i facă să lucreze; aceşti deţinuţi aveau, în mâinile lor, administrarea aproape exclusivă a lagărelor. Fără îndoială, aveau loc multe cazuri de maltratare care nu puteau fi evitate, pentru că, noaptea, în lagăre, practic nu era nici-un membru SS. Membrilor SS li era permis să intre pe teritoriul lagărului doar în cazuri speciale, aşa că deţinuţii depindeau mai mult sau mai puţin de supraveghetorii din rândurile deţinuţilor.”
Întrebarea (din partea dr. Ludwig Babel, avocatului pentru SS):
- Aţi menţionat deja regulile pentru gardieni, însă mai exista şi un regulament valabil pentru toate lagărele. În acest regulament pentru lagăre, erau stabilite pedepse pentru deţinuţii care încălcau regulamentele lagărelor. Ce fel de pedepse erau acestea?
Răspunsul (din partea lui Höss):
- În primul rând, transferarea în “detaşamentul de pedeapsă” (“ Strafkompanie” ), adică la muncă grea şi regim aspru; apoi, închiderea în izolator, închiderea în cameră întunecată şi, în cazuri foarte serioase, punerea în fiere sau legarea. Pedeapsa prin legare (“ Anbinden ”) a fost interzisă de către Reichsführer în anul 1942 sau 1943, nu pot spune exact când. Încă o pedeapsă consta în statul, un timp îndelungat, în poziţie de drepţi la intrarea în lagăr (“ Strafstehen ”, statul de pedeapsă), şi, în sfârşit, exista pedeapsa corporală. Însă, nici-un comandant nu putea ordona această pedeapsă în mod independent; el trebuia s-o solicite.” (Mărturiile orale ale lui Rudolf Höss, 15 aprilie 1946, XI 403-411 [445-454] .)
Din câte se pare, Höss vroia să-şi protejeze soţia şi cei 3 copii şi să salveze vieţile altora şi, de aceea, a declarat că de uciderile în masă ştiau doar 60 de persoane. Höss a încercat să-l salveze pe Kaltenbrunner, implicându-i pe Eichmann şi Pohl care încă nu au fost arestaţi. (Pentru un caz similar, vezi depoziţia scrisă a lui Heisig care îl implică pe Raeder, XIII 460-461 [509-510] .)
Höss a apărut în calitate de “martor al apărării”, şi interogatoriul încrucişat al său, efectuat de acuzare, a fost oprit de acuzarea însăşi (XI 418-419 [461-462]). Probabil că ei s-au temut ca Höss să nu-i strice toate planurile.
Celebra “autobiografie” a lui Höss, “ Kommandant in Auschwitz ”, nu este cu mult mai bună. Probabil că, iniţial, aceasta era o gigantică “depoziţie scrisă”, făcută, în cadrul interogatoriilor, sub formă de întrebări şi răspunsuri, care, apoi, după redactare, i-a fost înmânată lui Höss pentru ca acesta s-o scrie cu mâna sa. Conform acestei cărţi, focurile pentru ardere erau vizibile de la kilometri întregi (p. 159, ediţia germană), mirosul urât, la fel, se simţea de la kilometri (p. 159). Toţi din regiune ştiau de exterminările (p. 159), însă familia lui Höss aşa şi nu a aflat nimic (p. 129-130). Victimele ştiau că urmează să fie gazate (p. 110, 111, 125), dar, totuşi, le puteai să amăgeşti (p. 123-124, documentul 3868-PS). Höss era un beţiv cronic care a “mărturisit” aceste lucruri după ce s-a îmbătat (p. 95) sau fiind torturat (p. 145).
Nu este adevărat că, conform acestei cărţi (p. 126 a ediţiei germane), corpurile erau scoase din camerele de gazare de către Kapo care mâncau şi fumau şi/sau nu purtau măşti antigaz; aceasta nu apare în text. Robert Faurisson a demonstrat că Höss, într-adevăr, a făcut această afirmaţie, dar cu o altă ocazie, în cadrul unui “interogatoriu”. “Traducerea” în poloneză a acestei cărţi, care a fost publicată înainte de ediţia “originală” în limba germană, se pare că coincide cu textul german, deşi acolo lipsesc denumirile locurilor şi datele, ceea ce indică că, mai întâi, a fost scrisă varianta în poloneză, iar detaliile sus-menţionate au fost adăugate în traducerea germană mai târziu. Scrierile complete, necenzurate ale lui Rudolf Höss (în limba poloneză) pot fi împrumutate prin abonament internaţional (“Wspomnienia Rudolfa Hössa, Komendanta Obozu Oswiecimskiego”).
Procesele japoneze pentru crime de război
Yamashita
În timp ce nemţii au fost condamnaţi pentru fabricarea “săpunului uman” (această poveste a fost luată în serios într-a 7-a ediţie a prestigioasei culegeri “International Law”, sub redacţia lui Oppenheim şi Lauterpacht), inculpaţii japonezi au fost condamnaţi, la mai multe procese, pentru prepararea supei umane.
Aceasta nu este o greşeală de tipar (“săpun/supă”); dimpotrivă, în 1948, era considerat un fapt demonstrat că japonezii sunt o rasă de canibali înnăscuţi cărora li se interzice, sub ameninţarea morţii, să devoreze corpurile propriilor morţi, dar care, în mod oficial, sunt încurajaţi să-i mănânce pe americani. Americanii erau serviţi prăjiţi sau în supă, după gust. Oamenii erau mâncaţi chiar şi atunci când exista altă mâncare. Astfel, japonezii practicau canibalismul nu din necesitate, ci din plăcere.
Cele mai populare părţi ale corpului, din punct de vedere culinar, erau ficatul, pancreasul şi vezicula biliară. Chinezii erau înghiţiţi în formă de pastile (!).
Printre procese la care s-a “demonstrat” aceasta se numără:
- “U.S. vs. Tachibana Yochio and 13 others”, Mariana Islands, 2-15 august 1946;
- “Commonwealth of Australia vs. Tazaki Takehiko”, Wewak, 30 noiembrie 1945;
- “Commonwealth of Australia v. Tomiyasu Tisato”, Rabaul, 2 aprilie 1946;
- “Procesul de la Tokio” - cel mai complex proces pentru crime de război din istorie care a durat de la 3 mai 1946 până la 12 noiembrie 1948 şi a fost supravegheat, în mod personal, de către Douglas McArthur (vezi “ The Tokyo Judgment”, v ol. 1, p. 409-410, University of Amsterdam Press, 1977, p. 49.674-49.675 ale copiei mimeografice a stenogramei ).
Toţi cei 25 de inculpaţi care mai erau în viaţă la sfârşitul Procesului de la Tokio au fost condamnaţi. Şapte dintre ei au fost spânzuraţi. Printre crimele lor se numără:
- planificarea, iniţierea şi ducerea “războiului agresiv” împotriva Uniunii Sovietice (deşi anume Uniunea Sovietică a atacat Japonia cu două zile după Hiroshima, în încălcarea unui pact de neagresiune; în aceeaşi zi, a fost semnat Acordul de la Londra în baza căruia a fost organizat Procesul de la Nuremberg);
- planificarea, iniţierea şi ducerea “războiului agresiv” împotriva Franţei (Franţa, după cum se ştie, se află în Europa);
- blocada maritimă ilegală şi bombardarea populaţiei civile (cazul Shimada), adică acţiunile britanicilor în Europa ar fi fost ilegale dacă le-ar fi efectuat japonezii;
- judecarea ilegală a “criminalilor de război” într-un tribunal militar (cazul Hata şi Tojo; vezi, de asemenea, procesul “U.S. vs. Sawada”, probabil, cea mai ipocrită şi dezgustătoare acuzaţie dintre toate; victimele erau 7 americani care au participat la bombardarea barbară a oraşului Tokio, în urma căreia au fost arşi de viu 80.000 de femei şi copii);
- canibalism (nu s-a afirmat că inculpaţii personal l-au mâncat pe cineva).
Printre “probele” aduse se numără:
- rapoartele comisiei sovietice pentru crime “ fasciste”;
- rapoartele comisiilor chineze pentru crime de război;
- rapoartele sovietice bazate pe documente japoneze care nu au fost anexate la rapoarte;
- rezumatele cu privire la agresiunea militară japoneză în China (făcute de cinezi);
- 317 rapoarte ale comisiei americane pentru crime de război ( Advocate General War Crimes Reports ) în care sunt “citate” documentele japoneze “capturate”, agende, mărturisiri de canibalism, ordine de ucidere în masă, ordine de gazare a prizonierilor de război pe insulele îndepărtate ale Pacificului de Sud, etc. (“documentele capturate” nu au fost anexate la rapoarte; demonstrarea autenticităţii sau existenţei lor nu se cerea);
- depoziţiile scrise ale soldaţilor japonezi aflaţi în prizonierat în Siberia;
- depoziţiile scrise ale japonezilor în care japonezii sunt numiţi duşmani;
- depoziţiile scrise ale ofiţerilor Armatei Roşii;
- depoziţiile scrise ale aborigenilor analfabeţi de pe insulele Pacificului de Sud;
- articolele decupate din ziare şi reviste (probă admisibilă pentru acuzare, dar nu şi pentru apărare, în mod normal; astfel, evenimentele din China erau demonstrate cu ajutorul citatelor din “Chicago Daily Tribune”, “New Orleans Times-Picayune”, “Sacramento Herald”, “Oakland Tribune”, “New York Herald”, “New York Times”, “Christian Science Monitor”, etc.);
- “depoziţia scrisă” a lui Marquis Takugawa (aceasta a fost scrisă în engleză şi nu i-a fost citită lui în japoneză);
- declaraţiile lui Okawa (Okawa a fost declarat iresponsabil şi trimis la un azil de nebuni, însă declaraţiile sale au fost, totuşi, folosite în calitate de probă);
- mărturiile lui Tanaka (martorul profesional plătit de americani; Okawa, fiind beat, a mărturisit totul lui Tanaka; Tanaka “Monstrul” Ryukichi a fost, chipurile, responsabil pentru milioane de atrocităţi, însă el nu a fost judecat şi călătorea liber prin Japonia);
- agenda lui Kido (diverse zvonuri şi bârfe despre tot ce nu-i plăcea lui Kido);
- memoriile lui Harada (Harada a suferit un insult, astfel că el nu era în stare să dicteze desluşit; cât de bună era memoria sa şi ce anume vroia el să spună, numai dumnezeu cunoaşte; traducerea consta din supoziţii pure; există o mulţime de “copii” diferite “ corectate” de o mulţime de persoane altele decât cea căreia el şi-a dictat amintirile; în afară de aceasta, Harada avea reputaţia unui mincinos înrăit).
În “Răspunsul acuzării la argumentele apărării” de la sfârşitul procesului, toate probele apărării au fost respinse; s-a declarat că cel mai bun martor sunt documentele (adică traducerile extraselor din “copii” fără careva semnături sau evidenţă a existenţei acestora). Dacă acuzarea şi apărarea citau un careva document, se afirma că acuzaţia citează corect, iar apărarea scoate fraze din context. Zvonurile aveau valoare probatorie, dar nu şi depoziţiile martorilor apărării. Interogatoriul încrucişat se considera o pierdere de timp.
Cinci din cei 11 judecători - William Webb din Australia, Delfin Jaranilla din Filipine, Bert. A. Röling din Olanda, Henri Bernhard din Franţa şi R.B. Pal din India - şi-au exprimat opinia separată. Pal a scris celebra opinie separată de 700 de pagini, în care a declarat că majoritatea probelor acuzării cu privire la atrocităţi nu au nici-o valoare, remarcând cu sarcasm că el speră că unul din documente a fost scris în japoneză.
O trăsătură caracteristică a proceselor pentru crime de război este aceea că la ele nu se demonstrează nimic şi ele toate contrazic unul celuilalt. La Procesul de la Tokio s-a declarat că chinezii aveau dreptul să încalce tratate “injuste” şi că eforturile japonezilor de a impune asemene tratate constituiau o “agresiune”, pentru că tratatele erau “injuste”.
Atunci când au fost aruncate bombele atomice, Shigemitsu încerca să negocieze condiţiile de capitulare, deja aproape de 11 luni, începând din 14 septembrie 1944. Aceasta, desigur, a devenit încă o “crimă” - “prelungirea războiului prin negocieri” (!).
“Probele” activităţii canibalice a japonezilor pot fi găsite aici: “ JAG Report 317 ”, p. 12.467-12.468 ale stenogramei mimeografice; probele 1446 şi 1447, p. 12.576-12.577; proba 1873, p. 14.129-14.1230, probele 2056 şi 2056A şi B, p. 15.032-15.042.
Alfred Jodl
Jodl a fost spânzurat pentru implicarea sa în “ Kommandobefehl ”, ordinul de împuşcare a soldaţilor britanici care luptau în haine civile şi strangulau propriii săi prizonieri de război ( XV 316-329 [347-362] ).
În apărarea sa, Jodl a spus că dreptul internaţional este destinat să apere persoane care luptă ca soldaţi. Soldaţii trebuie să poarte arme în mod deschis, să poarte embleme sau uniforme clar descifrabile, să trateze prizonierii în mod uman. Războiul de partizani sau activităţile unităţilor diversioniste britanice erau interzise. Judecata şi execuţia unor asemenea persoane erau legale dacă acestea erau efectuate în condiţiile Articolului 63 din Convenţia de la Geneva cu privire la Prizonieri de Război din 1929. (Vezi, de asemenea, “ Dissentient Judgement of Judge Rutledge, U.S. vs. Yamashita” şi “Habeas Corpus Action of Field Marshall Milch”. )
Trebuie de menţionat că, în urma acestui ordin, aproape nimeni nu a fost împuşcat (doar 55 de persoane în Europa de Vest, conform lui David Maxwell-Fyfe, XXII 284 [325] ). Scopul ordinului era de a-i împiedica pe soldaţi să lupte într-o asemenea manieră, crezând că, ulterior, ei pot, pur şi simplu, să se predea.
Încă o “crimă” a lui Jodl era aceea că el l-a înştiinţat pe comandantul-şef al armatei că Hitler a repetat ordinul emis mai înainte de a nu accepta oferta de predare a Leningradului.
Ca şi multe alte crime germane, această idee, de asemenea, nu a avut nici-un efect, deoarece oferta de predare a Leningradului nu a mai venit. Nemţii doreau să-i impună pe locuitorii oraşului să se evacueze în spatele frontului, deoarece ar fi fost imposibil de hrănit milioane de oameni şi de prevenit epidemii. În poziţiile germane erau lăsate, în mod intenţionat, goluri spre est, pentru ca populaţia să se poate evacua. După cum se ştie, Kievul, Odesa şi Harkovul au capitulat, dar s-au dovedit a fi minate; drept consecinţă, mii de soldaţi germani au murit în urma exploziilor dispozitivelor cu efect întârziat. (Apropo, ordinul cu privire la Leningrad, documentul C-123, nu este semnat.)
În ceea ce priveşte “exterminarea prizonierilor sovietici de război”, lucrurile au stat în felul următor. Construcţiile portuare erau necesare nemţilor pentru scopuri militare, iar calea ferată sovietică avea ecartament mai larg decât cea europeană, de aceea nemţii nu puteau transporta proviziile pentru a-i hrăni pe milioane de prizonieri înfometaţi. Minciuna sfruntată inventată de propaganda sovietică, cum că nemţii au exterminat milioane de prizonieri sovietici, a fost şi continuă să fie luată în serios de mulţi oameni care nu ştiu adevăratele cauze ale mortalităţii înalte în rândul prizonierilor sovietici.
Acuzaţiile înaintate împotriva lui Jodl ilustrează bine absurditatea întregului proces. Avocatul său Exsner a spus: “Omorul şi revoluţia - pe timp de pace, aceasta ar însemna război civil; pe timp de război, prăbuşirea imediată a frontului şi sfârşitul Reichului. Ar fi trebuit el, atunci, să strigă: “ Fiat justia, pereat patria! ” (“Trăiască justiţia, chiar dacă patria va muri!”)? Se pare că acuzaţia, într-adevăr, crede că o asemenea comportare poate fi cerută de la toţi inculpaţii. Ce idee uluitoare! Întrebarea, dacă omorul şi trădarea pot fi, în genere, justificate din punct de vedere etic, ar fi bine să-o lăsăm pe seama moraliştilor şi teologilor. În orice caz, juriştii nici nu pot discuta o asemenea idee. Să fii obligat, sub ameninţarea pedepsii, să-l omori pe şeful statului? Un soldat ar trebui să facă aceasta? Şi încă în timpul războiului? Cei care făceau asemenea lucruri erau, întotdeauna, pedepsiţi, dar să-i pedepseşti pentru aceea că nu au procedat aşa ar fi, de-a dreptul, ceva nou” (XIX 45 [54]; XXII 86-90 [100-105]). (Apropo, în Japonia generalii au fost spânzuraţi pentru intervenţie în politică.)
Cu altă ocazie, Exner a exclamat: “Pe o singură pagină a rezumatului englezo-american al cazului (“ trial brief” ), fraza “Jodl a fost prezent la” apare de şase ori. Ce oare înseamnă aceasta din punct de vedere juridic?” (XIX 37 [44])
Unul din acuzatorii sovietici, colonelul Pokrovski, i-a adresat lui Jodl următoarea întrebare: “Ştiaţi oare că trupele germane... tăiau în patru părţi, spânzurau cu capul în jos şi prăjeau prizonierii sovietici deasupra focului? Ştiaţi oare aceasta?” Răspunsul lui Jodl a fost: “Nu numai că eu nu ştiau aceasta, dar şi nu cred în aşa ceva” (XV 545 [595]).
Astfel, întreaga şi vasta temă a proceselor pentru crime de război poate fi redusă la aceste două-trei propoziţii.
Cazul lui Jodl apare aici: XV 284-561 [313-612]; XVIII 506-510 [554-558]; XIX 1-46 [7-55].
Ernst Kaltenbrunner
În timpul unui interogatoriu încrucişat, Kaltenbrunner a fost cu indignare întrebat, cum de el are tupeu să afirme că spune adevărul, iar cei 20-30 de martori mint! ( XI 349 [385] )
Aceşti “martori”, desigur, nu au mai apărut în sală de judecată. Ei, ca atare, erau doar nişte nume scrise pe o coală de hârtie. Unul din aceste nume îi aparţinea lui Franz Ziereis, comandantul lagărului de concentrare Mauthausen.
Ziereis a “mărturisit” că a gazat 65.000 de oameni, a confecţionat abajururi din pielea umană şi a tipărit bani falşi. El a mai întocmit un tabel complicat de date statistice cu privire la numărul exact al deţinuţilor din 31 de lagăre diferite. De asemenea, el l-a acuzat pe Kaltenbrunner că acela a ordonat ca toţi deţinuţii lagărului Mauthausen să fie ucişi, înainte de venirea americanilor.
Ziereis era mort deja de zece luni şi jumătate, atunci când a făcut această “mărturisire”. Din fericire, “mărturisirea” sa a fost amintită de o altă persoană - fostul deţinut al lagărului de concentrare cu numele Hans Marsalek, care nu a mai apărut la Nuremberg, dar semnătura căruia apare în document (documentul PS-3870, XXXIII 279-286 ).
În ghilimele, sunt luate paginile 1-6 (!) ale acestui document, inclusiv tabelul statistic, în care, de exemplu, se afirmă că, la Ebensee, erau 12.000 de deţinuţi; la Mauthausen, 12.000; la Gusen I şi II, 24.000; la Schloss-Lindt, 20, la Klagenfurt-Junkerschule, 70, etc., pentru toate cele 31 de lagăre din tabel.
Acest document nu este semnat de nici-o persoană care, chipurile, era prezentă atunci când Ziereis şi-a făcut “mărturisirea”; notele care, chipurile, s-au luat atunci, nu sunt anexate la document. Documentul poartă doar două semnături: cea a lui Hans Marsalek, deţinutul, şi cea a lui Smith W. Brookhart Jr., din armata SUA. Documentul este datat cu 8 aprilie 1946, pe când Ziereis a murit la 23 mai 1945, adică aproape cu an mai înainte.
A fost declarat că Ziereis era prea serios rănit (el a murit în urma numeroaselor răni de glonte în stomac) ca să semneze ceva, însă era destul de sănătos pentru a dicta acest document lung şi complicat care, apoi, a fost, cuvânt cu cuvânt, “amintit” de către Marsalek, aproape peste un an de zile. Marsalek, desigur, nu a avut careva motive să mintă. Documentul este întocmit în limba germană.
Brookhart, la rândul său, era cunoscut prin aceea că scria mărturisiri pentru alţii. Astfel, lui îi aparţin “mărturisirile” lui Rudolf Hess (în limba engleză, documentul PS-3868) şi a lui Otto Ohlendorf (în limba germană, documentul PS-2620). Brookhart era fiul unui senator american. În 1992, i-am trimis lui Brookhart o scrisoare, în care l-am întrebat, dacă el are careva hârtii sau memorii. Răspunsul de la el nu a mai venit.
“Mărturisirea” lui Ziereis a fost şi continuă să fie luată în serios de către Reitlinger, Shirer, Hilberg şi alţi vânzători ambulanţi ai holocvasului.
Kaltenbrunner a afirmat că, în timpul războiului, nemţii aveau doar 13 lagăre principale (“ Stammlager ”) ( XI 268-269 [298-299] ). Cele 300 de lagăre de concentrare ale acuzării au fost obţinute prin includerea, în listă, a lagărelor de muncă perfect normale. Cel de-al 13-lea lagăr, Matzgau, în apropierea Danzigului, a fost un lagăr special, deţinuţii căruia erau gardienii SS şi poliţiştii condamnaţi pentru crime împotriva deţinuţilor: maltratarea, acapararea bunurilor străine, furtul obiectelor personale, etc. La sfârşitul războiului, acest lagăr a ajuns în mâinile sovieticilor (XI 312, 316 [345, 350]).
Kaltenbrunner a spus că sentinţele pronunţate de instanţele de judecată SS şi de cele ale poliţiei erau cu mult mai aspre decât sentinţele pronunţate de alte instanţe de judecată pentru aceleaşi crime. SS a intentat multe procese împotriva membrilor săi pentru crime împotriva deţinuţilor şi pentru încălcări ale disciplinei ( XXI 264-291, 369-370 [294-323, 408-409] ).
Interogatoriul de gradul trei era permis de lege doar cu scopul obţinerii informaţiei cu privire la viitoarea activitate a mişcării de rezistenţă; era interzis de a-l folosi pentru obţinerea mărturisirilor. În timpul acestor interogatorii, era obligatorie prezenţa unui medic. Erau permise loviturile cu un băţ peste fese goale; această procedură nu putea fi repetată mai târziu. Alte forme de “torturi naziste” includeau închiderea deţinutului într-o celulă întunecată sau statul în picioare în timpul interogatoriilor lungi ( XX 164, 180-181 [184, 202-203]; XXI 502-510, 528-530 [556-565, 583-584] ).
Kaltenbrunner şi mulţi alţi martori ai apărării au spus că metodele similare erau folosite de poliţia din întreaga lume (XI 312 [346]) şi că Germania a fost vizitată de oficialii respectaţi din rândurile poliţiei cu scopul de a studia procedurile germane (XXI 373 [412]).
Probele şi argumentele apărării cu privire la această temă şi la temele apropiate ocupă multe mii de pagini divizate în procese-verbale ale şedinţelor Tribunalului, depoziţii în faţa “comisiei” şi 136.000 de depoziţii scrise date sub prestare de jurământ (XXI 346-373 [382-412], 415 [458], 444 [492]).
Kaltenbrunner a fost condamnat pentru conspiraţie cu scopul de a “linşa” piloţii aliaţi care bombardau populaţia civilă. Asemenea linşări ar fi fost ilegale, dar ele niciodată nu au avut loc. Mulţi piloţi au fost salvaţi de mulţimea înfuriată de către poliţiştii şi militarii germani. Nemţii au refuzat să recurgă la asemenea metode din teamă că aceasta va duce la masacrarea tuturor piloţilor paraşutaţi. Ca şi o mulţime de alte crime germane, această idee, de asemenea, nu a avut nici-un efect ( XXI 406-407 [449-450], 472-476 [522-527] ).
O altă crimă comisă de Kaltenbrunner a fost responsabilitatea sa pentru aşa-zisul “ordinul de glonte” (“Kugelerlass”), presupusul ordin de împuşcare a prizonierilor de război cu ajutorul unui dispozitiv de măsurare complicat (inspirat, probabil, de aparatul lui Paul Waldmann, înzestrat cu o pedală, pentru dezbaterea creierului, vezi documentul URSS-52 VII 377 [416-417] ).
“ Ordinul de glonte ”, documentul PS-1650, chiar dacă vom presupune că acest document este autentic (ceea ce este puţin probabil; XVIII 35-36 [43-44] ), este rezultatul unei traduceri incorecte: sensul ordinului este acela că deţinuţii care încearcă să evadeze trebuie să fie legaţi de o minge (“ Kugel ”) de fier, şi nu să fie împuşcaţi cu un glonte (de asemenea, “Kugel”). Cuvântul “lega” apare în document, pe când cuvântul “împuşca”, nu ( III 506 [565]; XXI 514 [568]; Gestapo Affidavit 75; XXI 299 [332] ). Acest document a fost transmis prin teletip şi, deci, nu are semnătură ( XXVII 424-428 ).
Noţiunea de “ Sonderbehandlung ” (“tratament special”) este exemplul unui jargon urât folosit de către toţi birocraţii; aceasta se traduce cel mai bine ca “tratament de la caz la caz”. Kaltenbrunner a reuşit să arate că, într-un caz, aceasta însemna dreptul de a bea şampanie şi de a lua lecţii de franceză. Acuzarea, pur şi simplu, a încurcat lagărul sportiv de iarnă cu un lagăr de concentrare ( XI 338-339 [374-375] ). Lagărul sportiv de iarnă apare în documentul PS-3839 ( XXXIII 197-199 ) - “depoziţia scrisă dată sub prestare de jurământ”.
Cazul lui Kaltenbrunner apare aici: XI 232-386 [259-427]; XVIII 40-68 [49-80] .
Wilhelm Keitel
